Cat muncim si cat mancam

Pornind de la comentariul lasat de Mishu05 si de la o chestie de la lucru, am zis sa va spun o chestie. Puteam s-o las acolo intr-un comentariu (am capatat prostul obicei de a scrie comentarii mai lungi decat articolele in sine), da’ mai bine o pun de-un post, sa-mi fac norma, sa nu zica sefu’ ca nu muncesc etc.

Intreba Mishu05 acolo:

Acum..nu vreau sa cobesc dar mai baieti…chiar muncim noi de cat mancam? La figurat desigur.., Si daca nu..cine plateste?

Si raspunsul suna cam asa:

NU. Nu muncim de cat mancam. Nici macar pe-aproape. Nici macar pentru 10% din cat “mancam”. Si nimeni nu vrea sa recunoasca asta in public. Inteleg de ce – ca nu poti sa urli cu martori ca nu-ti meriti salariul. Cine stie cine afla si pe urma ajungi sa-ti cauti de lucru – sau pupi maririle de salariu de “la revedere”. Dar eu – ca sanki-anonim (o pula, stiti toti cine sunt) – imi permit sa spun asta. Nu, ma. Nu muncim de cat mancam. Eu nu mi-as da nici o treime din cat iau. Pe cinstite.

Lucrez acum pentru o entitate cu mii de angajati/contractori. Si din miile astea de angajati (sa zicem asa), estimez eu ca vreo 60 muncesc – gen fac ceva util. Restul cred (nu pariez, dar asa mi se pare) ca doar vorbesc despre munca. Pe cinstite. In tot mini-sub-departamentul meu, daca e sa ne uitam pe bune, cred ca-n ultimele saptamani de munca avem vreo 10 minute de munca adunate in ultimele 3 saptamani. Asta la 6 oameni. Gen totalul. Ieri am muncit vreo 15 secunde. Am avut de copiat un fisier de colo pana dincolo. Serios.

La fel era si la fostul job. Doar ca acolo, din vreo 6 ani si … 2-3 luni, am facut parte din aia care munceau vreo…5 ani si 8-9 luni. Dupa, nu mai avea sens. Nu mai vroia nimeni sa fie bine. De altfel, de ani de zile mi se dadea la gioale – in sensul asta. Vroiam sa fac ceva bun, sa fie bine pentru toata lumea, sa fie frumos. Raspunsul era “nu”. La orice ar fi fost bun. Efectiv as putea jura ca undeva – la urmatorul nivel sau chiar peste – exista o directiva gen “falimentati compania”. Nu are sens, nu inteleg de ce s-ar face asta, dar asta era senzatia (si unul din multele motive pentru care m-am carabanit). Se spune ca nu trebuie sa atribuim conspiratiei ce poate fi explicat prin prostie, dar parca e dificil de crezut ca poate exista atata prostie – si mai ales la modul ala de “epidemie”.

Daca stau sa ma gandesc, cam peste tot pe unde-am lucrat asa stateau lucrurile. Gen haaaai (cu MUUUULTA indulgenta) vreo 5% din angajati faceau ceva util. Restul frecau pula si salile de meeting. Nu mint, nu exagerez, nu mananc cacat. Am fost fortat sa merg la “sedinte” de-astea in care mi se scurgea creierul auzindu-i si vazandu-i. Nu o data mi-am dorit sa-mi bag pula-n tot, sa sar peste masa si sa strangulez cativa – cati prind, ca nu erau atat de grasi incat sa-i execut pe toti. Nu pentru ca sunt psihopat sau ceva, ci pentru ca vedeam cum companiile respective mergeau din bine in “nu mai e chiar bine” in “incepe sa fie cam neplacut”, “devine nasol”, “e rau”, “runde de concedieri” si apoi clasicul “punem lacatul/vindem”. Si asa se intampla, in cele din urma. Peste tot.

In unele cazuri era vorba de clasicul sistem PCR – era unu’ angajat si-si aducea toti prietenii acolo (si nu-s nici eu chiar neprihanit la capitolul asta). Dar bai, inteleg sa-l aduci pe-un prieten care stie ce face, are un pic de etica, chestii de-astea. Aia-si aduceau prietenii si rudele chiar daca nu stiau nimic, pentru ca “e rost de mancat o paine”. “Dupa mine, potopul” era M.O.

Treaba e ca, pe undeva, corporatiile s-au “adaptat” la aceasta noua realitate si s-au obisnuit cu modul asta de “lucru”. Pur si simplu au angajat mai multi oameni – ca poate-poate se va lucra. Chestia asta arata ca 1) isi permit si 2) aia care iau deciziile sunt la fel de prosti si de lenesi ca ultimul executant de pe scara ierarhica. Si peste tot am vazut acelasi comportament in “esalonul superior”: izolarea de realitate.

Absolut peste tot exista vreo 5-6 C*Os d-astia care trimit mailuri in masa anuntand ca trebuie schimbat ceva, ca asa nu mai merge, ca nu e in regula ceva, ca pula mea, ca se cauta solutii, ca….

…si absolut peste tot, aia 5-6 oameni nu au timp sa se duca sa discute cu aia din teren, care le-ar putea spune/arata in 5 minute care-s problemele. Iar daca aia din teren trag totusi de ei cu “vino neamule sa-ti explic, sa-ti arat”, aia vin, se prefac atenti vreo 5 minute, dau cu pumnul in masa ca “asa nu se mai poate, multumesc ca mi-ai zis, o sa iau masuri” si…nimic. Pleaca si nu se intampla nimic. Nu stiu ce masuri iau. Poate cu rigla si penisul in erectie, ca altceva eu n-am vazut. Nicaieri.

Retineti: nu discut de-o companie aici, ci de cam toate. Peste tot pe unde-am fost. PESTE TOT. E la fel.

Eu pun treaba asta pe seama molimei socialiste. Lumea e educata cu “las-o asa ca merge asa, sa aiba si ala un salariu”. Si nu e vorba doar de “ala de jos”, ci de toti, la orice nivel. Toti se asteapta ca o entitate superioara – Dumnezeu, ceva – sa rezolve magic totul, sa nu trebuiasca sa faca niste chestii nasoale, dar necesare.

In una din multele/desele mele discutii cu unul din manageri, l-am tras deoparte si i-am aratat. Uite, ba, vrei sa stii de ce nu merge glorios. Uite. Boul X ia un tichet si nu stie sa spuna un “Hello” de inceput, necum un “Thank you” la final. Uite, boul Y scrie ca un analfabet pe shrooms SI E BRITANIC IN PULA MEA, nu e acceptabil! (d-ala care nu stie there/their/they’re sau your/you’re; da, serios). Uite, boul Z a primit un tichet in care i s-a cerut sa stearga logurile din /var/log si-n loc de asta el a rulat gzip fara parametri pe binlogs de pe master (true story, contract de milioane pierdut a doua zi). Uite, boul T…si tot asa.

Stiti ce raspunsuri am primit – de fiecare data cand aratam spre o problema concreta?

“De-asta te avem pe tine aici si de-asta esti senior, sa incerci sa-i faci sa nu mai faca asa”
“Nu toata lumea vorbeste engleza la fel ca tine” (in plm, e a patra limba SI ALA ERA ENGLEZ!!!)
“Nu toata lumea vine din acelasi mediu, nu trebuie sa fii asa de dur cu ei, ca unii sunt din working class background si…” (la aia care nu stiu buna ziua/multumesc)
“Pai, e evident ca nu stiu, ce propui? Fa-le un training, ca esti senior” (si cand ceream sa le fac training nu se aproba, ca nu se pot lipsi de ei o zi intreaga)
“Nu putem angaja numai oameni ca tine, ca nu-s pe piata si dureaza oricum 9 luni sa gasim un om”

Practic, orice, numai sa nu trebuiasca sa faca ceva, ceva care sa aduca vag a conflict. Orice, numai sa nu facem valuri. Castana fierbinte, gheara pisicii. Adica, eu – senior, dar executant, totusi – zic “bai, managerul echipei, avem o problema, uite-o”; iar ala zice “aha, pai si rezolv-o”. Coaie, nu e treaba mea. E treaba mea daca sunt eu manager. E treaba mea daca e o problema tehnica. Altfel…NU e treaba mea.

Si cumva, oamenii astia molai si impotenti ajung manageri. Pe undeva, e de inteles (in UK): tre’ sa fii unul zambitor, care nu-si face dusmani, care pupa orice cur, care nu are conflicte cu nimeni, care…dar, bai, la un moment dat trebuie sa intelegi ca SI salariul TAU e in pericol daca lucrurile merg nasol. Ca pentru tine o sa fie mai greu sa gasesti alt job, ca nu e nevoie de atatia manageri nicaieri. Dar nu. Nu percuteaza oamenii. Nu gandesc pana acolo. Efectiv spera sa mai mearga treaba de la sine cat mai mult, pana prostesc alt patron pe undeva. Dupa care, fir intins si drum liber.

Realitatea e ca astia-s cancerul care distruge orice companie. Ce-am descris mai sus e ce se numeste “too big for its own good”.

Am un manager care vorbeste cu orele. CU ORELE. Despre…nimic. Despre…munca (vorbeste despre ea, da’ de facut, canci). Despre orice. Am avut azi un meeting de 90 de minute cu unii – sefi de departamente si pula mea. Ba, o singura persoana de-acolo stia despre ce vorbeste si m-a facut sa ma simt ca ultimul ghertoi cand am vazut ce stie – mai precis, CATE stie. In rest, paraziti. Unul mai parazit ca altul (si nici eu nu-s prea breaz la jobul asta; as vrea, dar nu se poate). Omul nu mi-a spus nimic util de cand am venit. Nu-mi poate raspunde la nici o intrebare. Dar vorbeste despre agile sprints si scrum master si pula mea de zici ca-nseamna cu adevarat ceva si nu-s doar buzzwords de papat un salariu de pomana.

…si aici s-a adaptat si societatea, exact cum ziceam mai devreme ca s-au adaptat corporatiile. Efectiv asta a ajuns noua normalitate.

Va intrebati de ce suntem intr-o continua recesiune (mascata de cresteri pe hartie ocazional si multe runde de QE) din 2008 incoace? D-asta. Pentru ca-i la fel in toata Uniunea Europeana. PESTE TOT. Acum, ca nu mai are forta de munca si nu mai au de unde alege patronii, la fel e si-n Romania. Da, radeti, dar asa e. Pentru ca societatea nu vrea sa se schimbe, nu vrea sa elimine parazitii, nu vrea sa-i plateasca bine pe-aia care muncesc. Nu. Vrea sa mearga pe acelasi socialism “mai bine s-o duca toti mediocru decat s-o duca bine doar aia care muncesc”. Cumva, e de inteles, ca asa-i in democratie: nu conteaza ca 95% sunt paraziti inutili, conteaza ca voteaza, la o adica. Si pentru chestia asta se dau directive peste directive si se scriu regulamente peste regulamente care sufoca orice tentativa de a porni o companie, de a o dezvolta, de a o face profitabila ca lumea, de … orice.

Adevarul asta e: suntem intr-o continua recesiune (un adevarat urat mirositor si acoperit cu mult magiun) de ani de zile si tot asa vom fi. Stagflation. Vom fi tot asa si-o vom duce tot asa (pana bubuie ca lumea treaba) pentru ca productivitatea s-a dus pe pula. Si s-a dus pe pula pentru a devenit anormal sa fii productiv. N-are sens, strici obiceiul local?

Prin urmare, nu, nu muncim noi de cat mancam. Not even close. Si stiu, toti ne batem cu pumnul in piept ca avem masina cutare si casa cutare si iphone-ul cutare si ce “realizati” suntem noi, da’ realitatea e 95% din noi nu am merita nici sa ne permitem chiria intr-o lume corecta. Ce-i mai nasol e ca asta-i un cerc vicios. Companiile nu o duc prea bine, asa ca nu platesc oamenii prea bine. Degeaba muncesti tu de nebun (ca mine, cu anii), ca aia iti dau firimituri; e greu sa-ti dea mai mult cand tre’ sa tina in spinare alti 19 paraziti de cat produci tu. Asa ca nici tu nu mai muncesti cine stie cat, ca “de banii astia, nu merita nervii”. Si merge din ce in ce mai rau. Si peste toate astea vine si statul, cu niste taxe imbecile (cum pula mea 40-50% taxe pe salariu, ba????), sa sufoce orice tentativa de a repara chestia.

In spatele vesnicei recesiuni asta sta: socialismul si epidemia de prostie. Iar din chestia asta eu nu vad o iesire. Nu vad o iesire pentru ca tara arde, iar pe noi ne fute grija de orice, numai sa stingem focul nu. Mame singure! Diversity! LGBTQHRYS! #metoo! Green lives matter! Si dincolo de toate astea zace sefuletul prost si incompetent. Te duci si-i arati ca ai 10 incompetenti in echipa – d-aia care nici macar nu-s sub acoperire. Iar el nu-i prea sigur de asta, ca-i incompetent si el. In loc sa faca ceva, iti cere tie sa repari problema. Afara nu vrea sa-i dea – din solidaritate si instinct de conservare – ca si el e tot un incompetent inutil. In plus, deasupra lui e alt incompetent inutil care-i numara oamenii plecati si-l ameninta cu creionul pentru ca #retention si statistici inutile.

Asta e ce se intampla, iar eu unul nu am solutii. Nici macar de propus, ca de implementat oricum nu se punea problema…

Intreba tot Mishu05 acolo cine o sa plateasca factura. Pula mea, in mare…noi toti. Doar ca unii vor plati mai mult (si mai dur) ca altii. Ca intotdeauna. Si asta e motul rahatului descris mai sus. Ca peste lipsa de productivitate, peste epidemia de cretini, peste socialism, peste taxe mizerabile, peste noua lume PC, stam noi, cei care n-avem nici un plan pe termen lung, ci doar unul pe termen scurt: sa urcam cat mai multi saci in caruta si pe urma nu mai e problema noastra. Stiu despre ce vorbesc pentru ca la fel fac si eu. Am renuntat sa mai incerc sa schimb vreo chestie si merg doar pe “sa-mi fac eu plinul acum, cat e loc; dupa, mi se rupe”. Si nu-i pentru ca-s rau sau ceva. E pentru ca alte optiuni n-am. E inutil sa-mi fac orice plan, e inutil sa incerc sa rezolv orice problema. La final, daca ma duc cu problema si rezolvarea la aia care pot lua masuri, o sa mi se spuna ca nu se poate sau ca trebuie sa incerc sa rezolv altfel, fara sa suparam pe nimeni. Iar eu sunt prea batran pentru asta.