Gandire prin imprudenta; pe bordura
Am fost la o cafea cu un cititor (unde iarasi mi-au inghetat mainile pentru ca mi-am uitat manusile-n masina, fut-o-n cur si de masina) si concluzia zilei e ca, in continuare, noi suntem piatra de moara agatata de gatul nostru. Mai precis, faptul ca nu avem suficienta incredere in noi.
Tipul de care vorbesc a reusit deja sa faca niste treburi (bravo, bo$$), dar inca se gandeste la un anumit threshold financiar ca la ceva greu de atins, indepartat etc. Si nu prea vad de ce. N-am stat bot in bot cu el doi ani, da’ nu parea genul ala – incapabil sau pula mea.
Nu prea poti compara un om cu altul, dar am mai vazut chestia asta la multi oameni.
Acum 3 ani, lui Patrick i se parea aproape imposibil sa ajunga sa castige ceva mai putin decat castiga azi.
Acum 4 ani, lui Alex i se parea aberant ca ar putea ajunge sa castige cu vreo 10k mai putin decat castiga acum.
Acum 6 ani, lui Ondilol i s-ar fi parut foarte dificil sa ajunga sa castige cat castiga azi. Sigur, intre timp a mai fost si ceva inflatie, dar…
Acum vreo 3 ani (cred), Vladut nu putea crede c-ar putea lucra la astia la care lucreaza acum, pe banii astia. Ca sa citez “hai las-o-n pula mea, coaie, chiar asa, fara sa stiu nimic?”. Da, chiar asa.
Acum vreo alti 3 ani, lui Florin i se parea greu de crezut ca poti sa-nveti niscai mizerii intre niste reprize de WoW si s-o arzi chill in Prada pe salariul lui actual.
Peste vreo 3 ani si tipul cu care am baut cafeaua o sa castige probabil peste suma care i se pare greu de atins acum. Sau poate peste o luna, dracu’ stie.
Tot vad chestia asta la o gramada de oameni. La unii tine de job. La altii de venituri la modul general. La altii de agatatul unei gagici.
Cand am venit eu aici, am venit pe salarii de cacat (si prima oara si a doua oara, ca nu era mare diferenta; 32k la primii, 33k la astia). Si am venit cu pula mare, ca o sa fac, o sa dreg, o sa ma duc sa castig cel putin dublu intr-o zi nu prea indepartata. Si n-as putea spune de unde aveam certitudinea aia. Posibil sa se traga de la faptul ca nu mi-am pus vreo secunda problema ca “nu prea am cum, e greu”. E ca faza aia cu desteptul si prostul, cand desteptul scoate o foaie de hartie si un pix si face calcule de-alea cu integrale si derivate si demonstreaza in doua feluri ca nu ai cum. Dupa care vine prostul, se uita la foaie, nu intelege ce-i pe ea, ridica din umeri si face chestia aia imposibila. Ca lui nu i-a zis nimeni ca nu se poate si nici nu-l duce capul sa-nteleaga ca e imposibil din demonstratia aia de pe hartie. CSF, NCSF.
Poate ca in loc sa ne invete societatea sa nu scuipam pe strada, sa nu ne cacam la colt, sa ajutam batranii sa traverseze etc etc, mai bine ne-ar invata sa credem in noi si-n faptul ca limita e cerul. Si nu-i vorba c-as fi eu marele carnat si ca sunt convins ca eu pot cuceri planeta. Nu, nu cred asta. Da’ nici nu cred ca e greu sa traiesti bine. Nu de alta, da’ e plin in jur de oameni mai prosti ca mine care traiesc (mai) bine. Ce dracu’, circul p-aici pe strada si vad cum stau la un roundabout dupa cate-un Lamborghini sau un Maserati – si au la volan cate un nene care nu stie cine are prioritate. Pai, las-o-n pula mea, daca aia pot, pot si eu! OK, nu neaparat sa-mi iau un Lamborghini, ca totusi, globalizare and shit, da’ macar de-un Opel Vectra tot scot, ce dracu’.
Chestia e ca am impresia ca asta se trage mai mult de-acasa. Nu in vreunul din cazurile astea, ci la modul general. Ca mereu ne-nvata bunicii si parintii “sa ne vedem lungul nasului” – aka sa murim de foame in liniste, pe sistemul “Moara cu Noroc”:
Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit.
Yeah, how about no. Nu de alta, da’ daca nu cumva am gresit eu pe undeva calculul, nu saracia era aia care iti cumpara coliba aia linistita. Si de-aia zic, cred ca e gandire prin imprudenta in cazul meu, pentru ca asa cum vad eu lucrurile, problema (la nivel de popor) e ca nu suntem suficient de nemultumiti. Suntem crescuti asa, sa ne multumim cu putin. Nu suntem crescuti sa fim hateri si nu suntem crescuti sa ne intrebam “da’ de ce Johnson sa aiba si Ionescu nu? CA CE chestie?”.
Nu mai am chef sa scriu chestii motivationale, ca sunt satul de reactiile adverse pe care le-am vazut pe tema asta din Bucuresti pana-n Oradea si-n Londra, da’ zic si eu printre dinti “ba, poate ca nu-i chiar asa”. Nici asa de greu, nici asa de imposibil, nici asa de mare branza. Poate. Iar eu unul nu ma pot gandi la vreun motiv pentru care Andrew si David ar merita mai mult ca Laivaiu. Nu c-as avea vreun argument logic, da’ am argumentul de Bucuresti, mai precis “da’ ia mai da-i in sloboz sa-i darame, coaie”.
La fel si pe forum, discutam cu cineva pe-acolo si nu e sigura ca ea ar putea sa faca un job, sa ajunga la un anumit nivel, sa…
Acum, nu zic ca gata, tre’ doar sa crezi in tine si de maine o sa conduci un Rolls. Ca nu-i chiar asa. Zic doar ca, daca e sa privim obiectiv, cele mai multe chestii la care “visam” sunt la cateva degete distanta de noi. Si de obicei tot ce trebuie sa facem e sa intindem mana. Si inteleg de unde se trage nesiguranta aia (si cum se trateaza, lol), dar nu inteleg de ce lipseste cu desavarsire atitudinea aia de “sunt prea bun(a) pentru asa ceva”. Ce pula mea, sunt eu singurul nemultumit orgolios? N-are cum…
Nu esti singurul…
Da’ ai vazut ce singur te simti cateodata, printre cei din jurul tau, cand te apuci sa vorbesti de planuri, obiective, de cum te vezi peste un an, doi, ce masina te gandesti sa-ti mai iei, ce chestii ai mai invatat, si iti dai seama ca te asculta doar nevasta, iar ailaltii zic…daaa maaaa, da tu ai cu ce….ai vazut ce-a facut Steaua?
Unu n-ar zice: ia da ma’ si mie hdd-ul ala cu cursuri, sau ajuta-ma ma’ si pe mine sa scriu un CV mai acatarii…n-ai sa vezi asa ceva…
Cum citeam pe undeva, cea mai grea lupta e lupta cu tine insuti… si cei mai multi nu ca pierd lupta, le e frica si sa o inceapa…
Nu am mai dat de “ai vazut steaua” din Romania. Cam din 2011-2012. Atunci, da, cumva, totul ajungea la steaua si romanii au talent. Dar in ultimii ani nu am mai vazut prea multi oameni de aia.
Eu mai vad destui care vor sa faca, sa chestii, sa invete. Si mai pun si intrebari. Uite, tipul cu care am baut cafeaua – inca invata.
E adevarat ca pentru fiecare om de ala sunt cam doi care ma iau la misto. Dar plm…
Lol, chestia asta imi aminteste de o colega care era nitelus indragostita de mine. Am intrebat-o ce planuri are pentru urmatorii 5 ani. “Sa-mi fac dintii”. Great success.
Ce-ai facut ma ? ai iesit cu salam la o cafea ? :))
Subscriu la faza cu ‘acum X ani mi se parea imposibil sa castig Y suma’.
Chiar mi-am adus aminte de o faza amuzanta: acum vreo 4 ani stateam ca boschetii la o cafea cu un prieten seara in masina si vorbeam chestii.
La un moment dat zice dansul ca un prieten de-al lui tocmai si-a luat CCNP ul si i-au dat aia la care lucra o marire, castiga vreo 6000 ron.
La un moment dat i-am zis ca daca o sa ajung eu vreodata sa castig in Romania peste 6000 lei o sa port o saptamana pe cap o coroana din aia impletita din mladite de maslin cum purtau romanii :D.
4 ani mai tarziu si deja am depasit suma mult visata atunci, in schimb coroana din aia nu mi-am pus pe cap 🙂
Romanii se nasc cu un complex de inferioritate, prefera asa zisa stabilitate, romanilor nu le place schimbarea.
Romanii vad doar riscurile cand vine vorba de o schimbare ( cand mai auzeau ai mei ca eram pe cale sa schimb job ul tin minte ca taica miu sarea ca ars: “ai serviciu bun, stabil, ce daca iti dau aia la care vrei sa pleci 16 milioana in plus ?! nu stii ce o sa fie peste cateva luni”).
Eu sunt convins ca la nivel colectiv romanii is printre cele mai complexate natii alaturi de alti est europeni.
Pan-slavism ul sa traiasca ! ba, pana si ciorile alea musulmane de albanezi au mai mult sange in instalatie decat romanii !
Daca era sa tin cont de sfaturile celor de acasa probabil acum aveam un job sigur si fara stres la stat pe 2 000 de lei si eram casatorit cu una care lucra tot la stat, normal.
La naiba se observa patternul asta cam la toti parintii cunoscutilor, ba chiar am ajuns sa cred ca e toxic sa stai prin preajma lor mai mult de 30 mins..
Pula mea, daca stai sa te gandesti, suntem dresati de mici sa nu credem in noi si sa nu-ncercam nimic, c-o sa ne rupem gatul. Sa ne cunoastem lungu’ nasului, ca treburile alea bune si misto nu-s pentru noi. Cum ar veni, lasa smartphones, ca nu-s de nasul tau, tu bucura-te de nokia 3310!
Cred ca aia-i educatia primita – acasa si la scoala.
Tin minte ca eram intr-o noapte in Pui de Urs – raiul curvelor – pe la 3 AM cu un fost prieten. Si eu si ala ne umflam in pene. Ajunsesem la 500 de dolari pe luna (din salariu, legal adica) fiecare si calculam ca gata, asta a fost, ce poti sa vrei mai mult de-atat? Ca de banii aia putem manca in fiecare noapte aici daca vrem! Lol…Bine, asta era prin 2002, cred, inca erau bani buni pe-atunci, da’ nici nu ne gandeam ca “bai, nu-i nici o smecherie sa mananci in spelunca asta ordinara, putem si meritam mai mult…”
Cunosc. In rarele ocazii in care am ghinion sa ma intalnesc cu ceva ruda de gradu’ coispe, ma intreaba cand ma intorc, ca au auzit ca acum am bani de-un apartament.
Apartamentul de 50 mp, Dacia SH, mai faci un gratar, mai pui o manea si gata, aia-i viata! Lasa-i pe altii sa se agite, tu stai aici cuminte…
eu nu mai vreau sa mai invat nimic. asa ziceam si eu pana de curand, ca evolutie, ca schimbare, si daca nu am invatat in ultimele 2 saptamani, si mai am inca de invatat…de mi-au sarit sigurantele. nu cred ca s-au adunat in 6 ani de munca cat e acum. si ce mai urmeaza…
nu stiu, imi fac dintii peste 5 ani, lucrez la stat, iau ajutor de somaj, si aia e, adica te cam saturi, agitatie, agitatie, dar pana cand? chiar ca intelepciune populara romaneasca:
“„Ce necaz pe capul meu! Preoții noștri din sat n-au mai trepădat pe la Socola, și mila sfântului! nu-i încape cureaua de pântecoși ce sunt. D-apoi călugării, cuibăriți prin mănăstire, ce nu ajung? Și eu să înșir atâtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preoteasă și copii; prea mult mi se cere!…“”
Am dat de problema asta psihologica acum vreo multi ani, cand invatam sa trade-uiesc. Upper limit problem, daca e sa ii spunem asa, este una dintre cele mai enervante probleme cu care ma mai confrunt si in ziua de astazi, la mai mult de 15 ani dupa ce am invatat despre ea pe propria piele.
Nu dati cu pietre, e doar parerea mea ce urmeaza sa scriu. Dpmdv, cea mai catastrofala definitie nu-i ca nu avem suficienta incredere in noi, e mult mai grav de atat. Toti avem un tavan psihologic, un prag de “bine”, pe care daca il atingem ne cacam pe noi de frica, bre, parca nu ma asteptam sa ajung pana aici, poate mai sus de atat nu-i de mine, asa ca dam inapoi. Mai exact ne sabotam si ne futem singuri meciul ca sa revenim undeva unde suntem obisnuiti, in mizeria mult prea bine cunoscuta.
Am mentionat intentionat unde am dat de pragul psihologic (in trading) deoarece se aplica mai putin la job-uri. La un job ai timp sa te obisnuiesti cu fiecare marire de 5-10%. Stai cateva luni sau un an, deja e normal sa intre noul salar, se redefineste threshold-ul in subconstient si senzatia de nou devine ceva uzual. Dupa cateva mariri, se ajunge unde ai spus tu, “i se parea aproape imposibil sa ajunga sa castige mai putin decat castiga azi”.
La mine problema a aparut asa, fast-forward, gen de la $10k la $100k, deoarece s-a intamplat sa ajung acolo de cateva ori mai repede decat ma asteptam in mintea mea. Evident, cand am ajuns la $100k, m-am cacat pe mine si m-am blocat, nu mai era definit nici un target in viitorul apropiat si am inceput sa-mi fut singur meciul. Sincer, cred ca a durat un an sa depasesc $100k si inca doi sa nu ma mai simt ca lucrez in afara zonei de comfort (nu mai retin, it was a long time ago, dar a fost un cosmar psihologic in care am aproape am revizitat $10k-ul, LOL!). Cand ma gandesc la toata experienta de invatare, daca sunt brutal de sincer, sunt nevoit sa bifez multi ani si sa-i trec intr-o coloara neagra (sau rosie, pentru pierderi) care se numeste “dezvatarea obiceiurilor de sarac prost”.
Toate pragurile astea sunt impregnate asa cum spui tu de societate, de bunici si parinti. Suntem dresati sa ne credem niste incompetenti care nici sa viseze nu au dreptul, daramite sa faca pe bune. Si e tare greu sa te dezveti daca nu ai tupeu sa visezi constant la mai mult decat media.
sau poate mai sus de atat chiar nu avem nevoie. nu, serios, eu efectiv nu am ce face cu banii.
sunt sigura ca eu castig foarte putin fata de tot ce am vazut in comentarii pe aici, whatever, nici de aia nu am nevoie.
asa ca ok, agita, lupta, sa…ce? da, banuiesc ca as putea plati ratele alea amarate mai repede. in rest? o masina mai buna? nu merci, nu conduc, si daca conduc o fac cu 20 la ora, nu ma pasioneaza, orice rabla will do.
haine? ca sa impresionez pe cine si de ce? chiar nu ma pasioneaza, arata decent si alea ieftine.
calatorit? ar fi super, daca as avea si cand, si n-ar trebui sa il planific cu enspe mii de ani inainte si cu o mie de aprobari, ca “nu se stie cand apare ceva”.
sincer, ce imi trebuie mie e timp. timp sa frec menta, sa citesc romane proaste siropoase, sa merg la un curs de dans, sa fug intr-un city-break cand mi se nazare, nu dupa 20 de aprobari si tegiversari, sa pot gati cand vreau si ce vreau fara sa ma gandesc cat dureaza.
de asta zic, cateodata ne batem singuri cuie in talpa, ne legam la cap fara sa ne doara. e bine sa vrei mai mult, dar zau, e bine sa definesti si ce e mai mult-ul ala, nu doar sa te bagi asa in mai mult orbeste.
@Manowar: da, pai nici nu am vreo alternativa. parca era un articol pe aici, unde naiba e luminita aia de la capatul tunelului?
I feel slightly offended 🙂
In viata si chiar si in fizica, in general, e bine sa fii in echilibru si un echilibru stabil. Cand esti mereu in panta si urci/cobori exista multe riscuri.
—
Ideea e ca nu e nimeni responsabil pentru alegerile tale.
vs
Profit?
Dap.199%. Mai ales in perioada imediat post-comunista. Aproape ca avutia era ceva de speriat. Sigur-sigur n-o sa iti fie bine daca “te-mbogatesti”. Vrei sa faci cancer, maica? Ia uite ce probleme de lumea I au astia cu bani, daca esti sarac si n-ai nimic, n-ai nici probleme.
Cumva, eu am fost tot timpul un visator, idealist, d-ala cu calculele, dar cam muist, de felul meu cu matematica. Adica am vazut intotdeauna doua lucruri distincte. Calculele si rezultatul la care vreau sa ajung. Daca nu-mi da ce trebuie inseamna ca nu-s calculele bune, hai sa vedem pe unde mai adaugam niste cifre-n plus ca, pula mea, e doar matematica.
La scoala nu mi-au apreciat “creativitatea”, da’ mi-a sters chestia aia cu “upper limit problem”. Si faptul ca s-a intamplat sa fiu mai mereu intre macar cativa amici d-astia “nesimtiti” si fara nicio perceptie privind trecerea peste ordine de marime.
10,000 – 100,000 ce cacat, un zero in plus. Nu inteleg partea cu greul ca eu oricum cand socotesc banii ma uit doar la primele 2-3 cifre maxim, ori ca vorbim de 100 de euro ori de 100 de mii.
Prin 2003 ( o ardeam si eu tot pe la Pui de Urs si Shorley, lol) si faceam sume d-astea de maruntis, transe de sute de euro. Se-adunau da’ nu prea.
Umblam cu un amic care facea 100k pe an atunci si era dator cam din ianuarie pana in decembrie. Era el cam risipitor, cumpara cam multe haine, da’ plm, dintii nu si-i facuse inca, ca sa reiterez din leitmotivele de aici.
Necum sa fie bogat, sa stea cu curul pe lux, sau ceva.
Si ma gandeam asa sec si dezamagit de la “micimea banilor mei”, ba, sa vezi ca daca ajung sa castig atatia bani, uite, ca nici astia nu-s de-ajuns.
Ia, sa dau o geana poate gasesc niste unii care castiga cu-n 0 in plus, poate-poate la nivelul ala.
Bine, intre timp am mai crescut, da’ n-am avut niciodata o chestie d-asta e “e prea mult coaie” nu se poate.
Sunt doar cifre :). Iar o chestie pe care am tinut-o minte de la altcineva e ca atunci cand mergi intr-un loc si toata lumea castiga mai putin ca tine, sau aia isi dau ochii peste cap cand le spui de planurile tale despre cat vrei sa castigi sa pleci de acolo.
Am fost la unii cu hosting (1and1) la un interviu pentru un job tehnic prin 2008. Si mi-a pus tipa de la HR intrebarea : unde te vezi peste 5 ani? I-am spus sec ca pe un job care sa-mi aduca macar 5000 de euro pe luna. Fara detalii de ce job, nici nu aveam vreunul in cap. Atunci aplicam la unul de 300. Nu ca aveam un motiv special, dar ala era planul.
Probabil ca de aia a si izbucnit in ras. Am intrebat-o daca e cazul la ei in companie si-a zis ca cu siguranta nu. Nici nu m-a mai sunat. Fraiera, in locul ei m-as fi invitat la o cafea :). Pe de alta parte, atunci eram mai sarac decat ea, probabil. Eu mi-am ajustat putin raspunsurile la interviuri, ca pana una alta muream de foame. Si nici nu am ajuns in 5 ani la banii aia, dar, plm, am incercat. Daca as fi tintit la 1000 de euro probabil ca as fi fost multumit si acum cu ei.
Dar ce faci atunci cand ai ajuns in situatia care-ti convine (job, salar, toate cele) si o decizie proasta sau un accident nefericit te aduce sub acea situatie unde erai fericit?
Cum iti mai gasesti motivatia sa o iei de la capat si sa ajungi inapoi la starea initiala, poate chiar mai bine?
Cand esti sarac e cel mai bine. Nu-s riscuri ca n-ai ce pierde. 😀
nu, serios, eu efectiv nu am ce face cu banii.
Si
sincer, ce imi trebuie mie e timp.
Repetă după mine: banii cumpără timp.
Eu am visat asta noapte ca aveam glc coupe. Faza e ca imi permit platile lunare, dar as muri de foame. Peste cativa ani, dupa cetatenie poate mi-l iau.
Acum patru ani cautam babe sa vrea duse cu masina la piata si ma bucuram cand ploua ca crestea iarba si aveam ce cosi sa mai fac un ban.
Daca ai noroc mai faci ceva, altfel ajutor social si ulei si faina.
pai, nu cred c-am zis ca e vina ta. sau a altcuiva. nici nu ma plangeam.
era asa o chestie de morala, filozofie pe bordura, lectie de viata, cum vrei sa o iei. daca vrei sa o iei.
cum, mai exact? iti dai demisia si lucrezi cateva luni da, cateva luni nu?
in rest, cred ca e adevarata zicala aia, banii nu aduc fericirea decat daca e multi. 🙂
Sunt multe variante, de una tot povesteste Manowar pe aici, cumparat si achitat casa, inchiriat casa, profit/renta – timp liber.
P.S. Orbu poate sa spuna mai bine cum ii ca si contractor, acolo, pe langa cerere, depide in mare masura si de tine sa alegi cat timp liber vrei sa ai.
Stropic, pai vreo 5 saptamani de concediu ai legal, mai bagi 20 de zile pe motiv de raceala, investigatii si ai lejer de 3 concedii mari si late si 5 city breaks.
Doamne, cate se pot face cu banii si daca lucrezi, ajungi la varsta la care n-ar strica un filler juvaderm si vreo 3-5 serumuri de cate 200 de euro fiecare, dar tu inca nici n-ai 10 perechi de pantofi de 700 de lire ca sa zici ca ai bifat aia prima. :(( :(( :(( Ma rog, daca bagi fillerele zici ca ai castigat de fapt cativa ani inapoi si se reseteaza asteptarile.
Traieste, bucura-te de viata, bucura-te de cei 100k, fa-ti planuri de calatorie cu prietenta/nevasta/whatever. Asta e cel mai bun target.
Daca trebuie sa mai lucrezi, nu ai destui.
Daca nu mai lucrezi, hopa inca 8-10 ore libere pe zi. In fiecare zi. There you go – timp.
Iti dau paypalu’ meu? Daca Patreonu’ nu e bun. Zic si eu.
@Stropic:
Problema ta este ca esti blocat(a) intr-un job high pressure. Unde intr-adevar degeaba ai bani, ca timpul personal este distrus.
Ori schimbi firma si mergi undeva unde-i mai lejer, ori schimbi domeniul cu totul.
A, si ca idee: cu bani poti sa experimentezi chestii. Vrei sa vezi daca-ti place sa canti? Iti iei chitara / pian + profesor. Vrei sa vezi daca ai talent la pictat? Iti cumperi sevalet + culori **bune**, care nu-s chiar ieftine.
A, ca poti sa te imbraci in haine “simple” si ieftine… sigur ca poti. Dar unele upgrade-uri merita in viata.
Eu de doi ani visez sa-mi iau un balansoar de-ala banana. La reducere. Sa stau in el, sa beau limonada cu frunze de menta in ea si sa citesc o carte buna. Si sa fie liniste.
Guess I’m tired.
sunt perfect de acord cu Alex in ce priveste limita superioara.
eu am patit asta cand am jucat poker. Nu am marit miza cand trebuia si am ramas tot la aceleasi limite de cacat, ma credeam mare smenar acum 3 ani cand faceam 300-1000 euro pe luna fata de colegii si prietenii mei ce faceau cam 0.
va las aici un link despre cum gandim noi romanii fata de cei din vest. mi-a cam deschis ochii treaba asta.
https://www.youtube.com/watch?v=bGb-9vvqaSw
Faza cu “mai bine” musai sa implice schimbarea mediului. Nu cunosc alte natii, dar romanii sunt nativ inclinati spre a te trage in jos, nu cumva sa scoti capul deasupra multimii. Si sunt si insistenti ai dracu’.
Inca o chestie invatata e ca pentru a face bani multi trebuie sa muncesti ca animalul. Gen 7-24:00, nu mananci, nu dormi, doar muncesti ca robotul.
Lol, nu exista in cultura romaneasca notiunea de “work smart” sau pasiune. Nunununu, daca esti lopatar trebuie sa lopatesti mai agresiv —>bani.
Ia sa iau bilete la loto :(((
Unde vrea pula ta. Da’ numai daca-ti permiti. Daca nu, iei pula. La figurat. Ghinion.
Nu prea. Nu-s un model bun, ca-s money driven. Trebuie sa-mi termin munca pana maine dimineata la 3, ca sa pot pleca sanchi “linistit” in vacanta, da-mi iau si laptopul cu mine, ca mai am niste chestii.
Data trecuta cand munceam asa am renuntat in 2014 ca ma dezintegram fizic si cum n-am dilăr de coca, epuizasem tot ce poti sa bagi legal pe post de filler si juvabrain, gen eram pe medicamente.
Acum sunt ok, shields at 50%, da’ nu stiu daca tre’ sa ma intrebati pe mine, ca eu nu-s d-astia cu “e bine sa fii in echilibru si un echilibru stabil”.
Dupa mine, echilibrul stabil iti da o stare de confort si relaxare da’ nu prea te duce nicaieri.
Adica, da, ar misto o super-vacanta misto, lunga ca viata, sa las tot in urma si plm. Super ar fi.Dar pe de alta parte cand te agati de o chestie care iti aduce un plus de castig, iar aia nu e ca salariul care “e acolo”, nici nu-i ceva pasiv, tre’ sa tragi de ea. Eu daca-mi usurez acum viata si las o parte din chestii in urma la modul “sa pun pauza”, odata lasate, alea-s duse.
Sigur, pot sa-mi iau o saptamana, doua, vacanta – concediu, de la ele, asta-i clar, dar nu pot sa zic, hai ca pun asta pe pauza acum si revin mai incolo.
Ca nu merge asa. Mai incolo oportunitatea aia nu mai e acolo, a luat-o altcineva.
E clar ca nu poti face chiar tot, e treaba de prioritizare.
Anul trecut am stat pe bara 2.5 luni si, da am avut concedii si city break-uri cam ca porcul. Ba, am mai luat si 2 saptamani de craciun ca innebuneam.
Alea doua luni nu au depins de mine – “asa a fost sa fie”. De alea 2 saptamani ar fi trebuit sa ma cam lipsesc, dar innebuneam. Acum, mi-am luat cateva zile , pentru ca copii, sa zica si ei ca au tata, care ii duce prin lume, dar ma cam doare cand vad “banii mei” cum zboara si nu-i vorba de aia pe care ii cheltuiesc cat de aia pe care nu-i fac.
Pe scurt, intrebati pe altcineva de life/work balance.
Acu’ multi ani lucram intr-un targ mic. Ajunsesem cam la maximul pe care-l puteam primi acolo. Si plateam chirie 1/3 din salariu.
M-am mutat in Bucuresti. Am primit 50 de lei in plus la salariu. Si nu tot salariul declarat oficial. Chiria era 90% din salariu.
Dupa putina vreme m-am mutat la unii care mi-au dat cu 50% mai mult si tot oficial. Apoi la altii carora le-am cerut dublu fata de cat aveam. Mi-au dat plus20%. (nu am stiut niciodata daca le-am cerut sub grila lor sau daca m-au considerat ei prea bun.) Dar in momentul ala am zis ca l-am prins pe Dumnezeu de picior. Si nici nu credeam ca o sa pot castiga cu mult mai mult in scurt timp. N-a fost asa.
Si mi-am permis sa refuz oferte de 15-18000 lei chiar daca nu castigam chiar atat la vremea aia.
“Dupa care vine prostul, se uita la foaie, nu intelege ce-i pe ea, ridica din umeri si face chestia aia imposibila. ”
Am cunoscut asa ceva. Chiar i-a iesit.
@A : de fapt, problema e invers, anume fix ca am schimbat domeniul.
eh, dar chiar m-am apucat de pictat cu cateva luni inainte :)) nu iti mai zic cat am zgariat peretii si retina atarnand operele mele. sper sa nu urmeze urechea.
@Alifie : da, asta e un pont bun, ma gandisem la el, dar e bine ca si altii o vad ca o idee buna cu inchiriatul.
doamne fereste nu, chiar nu mai vreau sa aud de domeniul in care lucreaza Orbu, imi ajunge cu varf si indesat cat aud la lucru :)) glumesc, desigur.
@Andrea: deci din principiu, fara anti-rid inainte de 30 de ani! te face sa te simti batrana, ce naiba!
dar o sa stau in curent cat mai des, bauturi cu gheata. 🙂
@Manowar: nici n-ai sesiza ca au intrat in cont, sunt prea putini :))
Sa va spun in ce situatie de cacat sunt eu acum: anul trecut castigam cam 1.300-1.500 lire la un depozit in anglia.
Acum sunt din nou in Oradea, orasul de cacat in care am trait majoritatea vietii si castig sub 300 lire, desi lucrez pe post ce se presupune a fi calificat si necesita limbi straine, gandit, analizat. E si mai lejer aici ca lucrez 2-3 ore din 8, dar salariul de cacat tot imi provoaca scarba.
Stiu ca e vina mea, dar piata locurilor de munca din oradea e f slaba. Cel mai probabil voi invata cv programare sau voi pleca iarasi intr-o tara cu apa calda.
Banii=libertate, libertate= posibilitatea de a te desavarsi ca fiinta pe plan intelectual, material, moral.
Fie care alege ce sa fie si cum sa ajunga acolo.
Cei care au potential, evident.
Până una alta, învață ceva română…
Stropic, de ce nu pleci din tara?
Credeam ca ai prea multi deja…?
@Andrea: mmm, nu stiu, cred ca nu sunt suficient de muieti posmagii.
plus ca nu m-as muta intr-un oras ca londra sau paris sau ceva asa. iar in orasele mici mai greu cu joburile.
nu ma vaitam musai, ziceam doar in general ca atunci cand vrei sa cresti profesional sa te gandesti la toate aspectele, nu doar la morcovul cu salariul.
@Manowar: stiu ce vrei sa spui. :))
Pai nu neaparat de bani, dar ai avea timp liber. Io muncesc 4 zile pe sapt ( una de acasa unde ma loghez si atat si mi vad de ale mele, plecat de acasa etc.) si termin la 4 zilnic, intr un oras mai mic ca Londra, dar iau mai multi bani decat luam in Londra =)).
@Andrea: da, dar depinde si de domeniu. presimt ca pe ce sunt eu ar fi la fel peste tot.
stiu, ar trebui sa schimb domeniul pe ceva mai relaxant…daca are cineva sugestii ascult. :)) oricum sincer dupa ani de experienta iti vine greu sa schimbi, dar ne straduim.
Totul depinde de tipul activitatii profesionale, posibilitatile de munca si tipul contractului de munca negociat.
Io muncesc in ture de 24 sau 30 de ore, cu posibilitatea de a avea de la 1 la 7 zile libere consecutive, dupa caz.
@Magul: esti medic, nu? Numai acolo am auzit 30 de ore. :))
Da.
Ce domeniu e, suna a sclavageala big4 =))
@SAP. :)) inainte eram pe ceva mai relaxant-procurement. Dar na, cum asta se plateste mai bine…
Ma rog, nu ma vait pe aici, nu asta era ideea. Ideea era ca nu musai salariul mai mare te face mai fericit, si e bine sa iti pui si alte intrebari 🙂
Daca iti alegi o tinta de venituri si vrei sa o atingi poate fi simplu si poate fi greu. De pilda daca vreo 100k/an, conteaza daca ii vrei in Romania sau esti dispus sa iti muti fundul in alta parte pentru ei si mai conteaza daca ii vrei net sau brut. Pentru ca daca vreo 100k/an net in Romania e de vreo 10 ori mai greu decat aceeasi suma bruta in UK sau SUA, nu de alta dar si nivelul pietei e foarte diferit (100k/an in Silicon Valley e un salariu mic, dai aproape jumatate pe chirie), dar si impozitele sunt diferite. Am un fost coleg de echipa, lucra in Filipine si castiga vreo 30k net pe an, s-a transferat in SUA pe aceeasi pozitie in aceeasi companie si face cam 75k; brutul e doar dublu, diferenta e din taxe, ca sunt mai mici in SUA. Pe aceeasi pozitie in Romania abia daca ajungi la 45k net.
Asa ca invatatura e: daca vrei sa iti atingi visurile ia serios in calcul sa iti muti fundul. Asta in plus fata de pus mana pe carte si invatat si apoi muncit.
Argumentul ala n-are nici un sens.
Muncim (astia care mai muncim) in general pentru bani, nu ca n-avem nimic mai bun de facut. Si fiecare are setate niste teluri – chestia aia de mai devreme cu “luminita de la capatul tunelului”. Unele nu au legatura cu banii, da’ alea mai dificil de atins au legatura cu banii (in general asta inseamna pentru lume casa, masina si ceva buffer pentru chestii). Hai sa luam scenariul asta cu casa si masina (in alte cazuri inseamna bani de pornit o afacere sau de whatfuckingever, da’ hai sa ne limitam la scenariul asta, indiferent ca vorbim de cumparat o casa sau de cumparat 5, ca sa nu mai muncesti vreodata)
Dupa ce ai rezolvat cu scopurile alea, ca alea-s mai dificil de atins (pula mea, sigur, ai tu la teluri si nu stiu ce pereche de pantofi, da’ aia-i o tinta banala, ca nu tre’ sa te duci sa imprumuti de la banca sute de mii pentru asta), iti permiti sa faci cam ce vrei, in principiu.
In cazul meu, de exemplu, dupa ce bifez chestia aia cu casa (la modu’ achitat complet, intr-o zona OK, nu in cucuietii din deal), imi permit sa o las moale rau de tot. Imi permit sa ma duc din nou la un job de-ala unde ma joc diablo/starcraft zi-lumina in timpul programului. Mai lejer de-atat nu prea stiu ce poate fi. Da’ chestia e “cand ajungi acolo”. Ca daca ajungi acolo la 65 de ani, pula mea, s-ar putea sa nu-ti mai pese prea mult de diablo si sa nu mai conteze mai nimic. De-aia vrei sa ajungi acolo cat mai rapid, cat inca sunt ladder seasons la diablo 🙂
Eh, vezi tu, acolo intervin banii. Ca te duci si tragi cat poti, cand e cazul, ca sa poti sa te relaxezi pe urma doua decenii (plus-minus) pana la pensie. Nu-i vorba ca te face salariul mai mare “fericit”. Pe mine nu salariul in sine ma face “fericit”, ci faptul ca ma apropii de posibilitatea de a freca pula zi-lumina cu fiecare payslip. Poate n-o sa ma duc sa joc Diablo. Poate, in loc de asta, o sa ma duc la un job platit mult mai bine, da’ care e mai riscant. Stiu eu, la vreun startup. Sau contracting pe undeva pe la mama dracu’. Sau sau sau. Da’ ideea e ca DUPA ce am bifat chestiile alea, imi permit sa-mi asum riscuri, ca nu stau cu grija ca “shit, daca se duce pe pula, eu cu ce platesc chiria/mortgage/cacat la tava??!”. Nu conteaza daca dupa ma duc sa fac si mai multi bani sau fac un downshifting scurt la juma’ de salariu si gaming 24/7 – conteaza ca ajung in situatia in care pot face alegerea aia fara sa-mi pun prea multe intrebari. AIA ma face fericit si la AIA contribuie enorm salariul ala mai mare. Ca, pula mea, una e sa fii fara datorii si cu chestiile majore bifate la 40-45 si alta e sa fii in situatia aia la 55-60. Parca-parca altfel te bucuri de niste treburi cand inca nu porti iarasi scutece.
Acum, eu stiu, banii n-aduc fericirea. Da’ ce cumperi cu ei (timp, pantofi, libertate, relaxare etc) da…
@Stropic: “@SAP” =”nu ma vait pe aici”. Ar fi si rusine. Adica, daca nu cumva dai cu matura sau stergi praful in SAP, e cam rusine sa te vaiti :).
Am primit eu o oferta azi de 95 EUR/ora, pe ce zici tu ca faci (tehnic). Viata in Norvegia poate fi destul de frumoasa, am auzit.
Poate sunt eu mai abstract in gandire, da’ eu cum vad un zero in plus in cont cum ma apropii mai tare de zambetul lui iliescu. Asa din senin, nici nu-mi trebuie obiectele si serviciile pe care le poti cumpara cu banii aia. Doar faptul ca am posibilitatea de obtine e suficient. Simt asa ca si cum mi se desface un lat din jurul gatului. Altfel respiri.
Cand n-am bani imi caut inhalatorul de astmatici.
Pai, la aia se refera (printre altele) libertatea aia. Ca ai libertatea de a face chestii cu tot ce-nseamna asta (timp, bani, vreun hobby, mutat la soare etc). Eu nici macar nu vreau sa cumpar cine stie ce obiect. Mi-e suficient faptul ca de la un punct incolo imi permit sa fac ce vreau cu timpul meu, pe cati bani am chef, daca am chef, unde am chef. Mie nu-mi trebuie clasa S, mi-e suficienta o mutare pe-o insula mai de doamne-ajuta 🙂
Ce sa zic, merci tuturor de palme :)) ajuta!
@Manowar si restu care-i impartasesc visul: de ce musai pe o insula? Care-i baiul cu mainlandul?
P.S. Io sunt ala care nu se vede insular.
In teorie, nici unul. In practica, mult succes la gasit mainland unde sa ai primavara-vara tot anul fara a fi inconjurat de saraci/boschetari.
P-acolo vad ca nu se duce vremea sub 13 grade. Pe-aici nu-mi amintesc cand am avut ultima oara peste 13 grade, da’ cred ca acum vreo 5 luni sau cam asa ceva. Ieri am fost cu cineva la o cafea. Cand am ajuns sa-l iau, erau 11 grade. Cand am plecat, erau 3.5 grade. Plm.
Tot o insula e.
Stiu eu unu; plec maine acolo.🏖️
Nu-s saraci/boschetari, da-s alte alea care nu-ti plac :).
+40 de grade vara.
“nu schimba iara jobul ca nu stii ce gasesti”
“nu te certa cu ei, lasa de la tine, ca te dau afara”
“fa ce spune seful ca sa fie bine”
“dusmanul binelui e mai binele”
astea is chestii care la aud saptamanal de la babaci
ce sa inteleaga ei ca eu is seful, cum sa inteleaga ei ca eu, un copil sarac crescut in tiganie in gara de nord pot fi sefulica.
plm de gandire romaneasca
Postul asta ma unge pe suflet, atat e de adevarat si real. E filosofia cu care sunt hraniti copii tarilor ce conteaza pe harta lumii, si e blasfemia cu care sunt infectatii cativa copii, din tari ca Romania.
Parintii nostrii au fost educati sa gandeasca limitat, sa isi doreasca putin si sa multumeasca cu putin, sa le fie frica de mai mult si rusine sa gandeasca nelimitat. Amprenta asta de cacat m-a urmarit toata viata, sabotandu-ma permanent. Si nu e chestia doar de bani, ci de tot, educatie, profesie, partener, hobby-uri, stil de viata, etc. Din fericire instictele mele au fost mult mai puternice.
@Andreea – nu creme si seruri, ci laser, asta iti da anii in sens invers 🙂
Compromisuri, boss.
Cald si bine cred ca e si-n Israel. Sau in Siria. Dar stii cum e, le aduni pe toate si incerci sa alegi varianta cat mai comoda si mai fara riscuri de “toata lumea, toata lumea sare-acum cu mine” (palestinianul in autobuz, in caz ca nu stii bancul).
In plus, sincer sa fiu, la 40 de grade mi se face cald, gen incep sa transpir si chestii. Intre 20 si 35 e perfect. Ce sare de 35 incepe sa fie cam meh. Am sorici de Bucuresti, nu de Oltenia. In plus, hai, eu as fi OK si la 40 cu un pic de efort sau o sticla de apa. Da’ mai am si o sotie si e mai bozgoroaica, asa, gen spumega nitel la peste 30 de grade. De fapt, parca si la 28 cam maraia.
Stiu bancul. Acolo doar saracii merg cu autobuzul. Mai ales in orasele alea mai predispuse.
Absolut, asa-s si eu. In zona din Oltenia de unde-s eu vara e mai putin cald decat in Bucuresti. De aia merg acum, nu vara, la astia.
Spuneam doar ca-i primavara/vara mereu si ca nu esti inconjurat de saraci/boschetari, ca pe palestinieni ii cam tin inchisi. Mai scapa cate unul, aia e.
Dar, da’, sunt prea multi suparati si prea multe garduri de 5 metri cu sarma inghimpata in zona aia. Si prea mult nisip. Adica, plaja-plaja, da’ da-o dracu’ nici chiar in toata tara.
Nu stiu, boss. Nu am treaba cu ei. Nu-mi sunt simpatici, nu-mi sunt prea antipatici. Da’ asa cum vad eu treaba, prefer un loc unde-i placut tot anul, nu de unde trebuie sa fug iarna sau vara. Si parca-parca suna mai bine un loc care are si vreme buna tot anul si preturi mai mici si unde e ceva mai improbabil sa-mi bubuie curul. Daca se poate sa nici nu fie constant amenintat locul ala de nukes pentru ca fiecare are alt prieten imaginar, parca-i si mai bine.
Intelegi tu, cum ziceam mai sus…compromisuri. Mai lasi de la tine, mai dai tot de la tine…da’ macar sa stii pentru ce.
PS Si sincer, femeile-s urate rau in Jidania. Pentru fi-miu zic, ca eu nu joc.
In Haifa e plin de rusoaice adolescente. Poate nu s-or corci prea tare pana ii trebuie juniorului.
Da – fiecare cu mai multi kilometri de pula in ultimu’ an decat are toata “tara” aia in autostrazi. Totusi. Am niste cunostinte pe-acolo.
O fi, da’ nu e ca la masinile importate din Germania. In cazul asta numeri kilometri ca pe XP . Zic si eu asa, ca n-am nici macar juniori direct interesati pe care sa-i reprezint 🙂
Nice atunci, +XP, level-up, -3 dex, +5 sifilis
In general e greu de atins un alt threshold atunci cand ceea ce faci are un “upper limit” si trebuie sa faci altceva… dar nu stii ce sau n-ai timp inca sa faci chestia aia.
Este si mai greu cand stii ca ai “salariu” care creste cu viteza inflatiei si urmatoarea marire consistenta o gasesti doar la concurenta (vezi juniorii de la SAP plecati la Deloitte in Bucuresti).
Fiecare avem limita aia de confort si nivelul ala la care ne putem duce intr-o dupa amiaza linistiti la un manager sa-l anuntam ca a fost frumos dar nu mai este ce a fost.
Daca n-ai plasa aia de siguranta, toate astea sunt desiderate ingropate de platile lunare… Takes money to make money.
Păi si plecatul din țară, nu e, până la urmă, un act de curaj? Indiferent că pleci să operezi creiere sau portofele, să pilotezi avioane sau sa speli la cur hodorogi, să faci o afacere sau sa culegi capsuni, nu e tot un “bag pula, hai să incerc si asta”? Si, avand in vedere ca nu e ca si cum doar ai schimba un job cu altul in propria ta tara, adica ok, un risc si ăla dar nu asa mare, și daca mai socotești si cate milioane de romani au facut asta si daca scazi din cei ramasi pe cei prea mici ca sa plece deocamdata si pe cei prea batrani ca sa o mai facă si daca mai scazi si pe cei care chiar nu au de ce sa isi asume riscul plecarii (ok, un procent mic, but still), cum rămâne cu “românii nu riscă?”
Ca, totusi, se pare ca suntem pe locul 1 in lume (?) la capitolul ăsta (Siria nu se pune).
Adica, pe scurt, daca jumatate din populația apta (ca varsta) de muncit, ciordit, plm, a ales sa riște și sa o facă “dincolo”, cum vine asta cu “românii nu vor sa riste”, ca generalizare?
Ca, dacă erai unul din cei doar 1% români “plecați”, intelegeam o discutie despre cei 99%.
Plecatul din tara, sau la alta companie sau, or fi ele acte de curaj, da’ important e ce target ai si catre unde te indrepti. Valoreaza fix pula daca acolo unde ajungi storci caciula in maini si ti se pare ca firimitura primita in plus e dumnezeu pe pamant, marele succes al vietii, piramida lu’ keops.
Abia dupa ce te uiti in spate poti spune, eventual “ba, ce cacat mi-a luat atat s-ajung aici? ca nu era asa greu.”
Mda, mai e si problema ca aia cativa care ajung sa aiba “fuck you money” (www.youtube.com/watch?v=xdfeXqHFmPI) ajung la nivelul ala tocmai pt. ca nu se multumesc cu putin si sunt (hiper)competitivi/inteligenti/workaholici. Tocmai de aia marea majoritate nu o sa se “bucure” in sensul clasic de banii aia (gen lafait pe plaja cu mojito in bot in timp ce intra chiriile in cont), pt. ca starea de dolce far niente nu le aduce vreo mare satisfactie. Ei vor sa aiba skin in the game, au ajuns buni la jocul lor (oricare ar fi) si nu prea le vine sa dea quit tocmai cand vad cum creste xp-ul/contul zi de zi….
N-am spus ca toti “reusesc”, discutia era despre a alege sa faci ceva vs a nu avea curajul sa o faci. Nimeni nu o face pentru o frimitura in plus, chit ca unii doar cu asta se aleg. Totusi, mie mi se pare ca postarea lui Manowar este despre luat taurul de coarne, nu despre rezultate.
“Inca o chestie invatata e ca pentru a face bani multi trebuie sa muncesti ca animaloo”
Bah, nu is extrem de multi, dar ajung…
pentru ca rapul e boring!
Da bah, asta e mentalitatea romaneasca de kkt cu care suntem invatati. Ai mei au fost foarte fricosi, gen 2-4 joburi toata cariera, dar cred ca asta i-a invatat comunismul. Atunci cand le ziceam ca reclam la primarie masini abandonate incercau sa ma convinga sa renunt ca nu cumva sa patesc ceva ca se supara proprietarii. Au incerca asa timid sa ma impinga de la spate, dar fara ceva concret, mama avea una si buna: sa lucrez in corporatii – am facut si asta, cea mai de kkt experienta din care mi-a fost si greu sa plec dupa aia, iar tata credea ca daca faci afaceri e calea spre imbogatire. Dar sa faci afaceri cand ai si job, n-ai bani si nici relatii. Mult succes!
Cand am plecat din tara ne-au luat cu d-alea: “dar ce v-a trebuit, ca aveti de toate, joburi bune, casa, masina”. Da, dar mori in spitale iar din taxele pe care le platesti nu vezi nimic inapoi.
@Manowar: de ce insula? Nu merge si coasta Spaniei (Barcelona, Valencia, Malaga), Portugalia sau sudul Frantei? Ma batea si pe mine gandul asta, dar dupa aia m-am gandit la copii, sistemele de invatamant din tarile alea, si parca e mai bine sa fie nativi vorbitori de germana decat spaniola, aia se invata mai usor.
Ma, faza e urmatoarea. E bine sa ai bani. Lasand deoparte faptul ca unii exagereaza pe directia facerii lor fara sa para sa se bucure de ceea ce obtin sau pot obtine, cred ca visul oricaruia e sa poata produce bani cu minim efort sau macar cu senzatia ca a fost efortless.
No, aici se impotmolesc putin marea majoritate. Faptul ca habar nu ce vor, nu vorbesc strict de brandul masinii, ci la modul cel mai sincer nu stiu ce vor, viseaza cai verzi, vor sa fie fericiti, mda? Dar habar nu au sa isi cultive chestia asta si incep poticnirile: sederea in safezone, nu se cauta oportunitati, negativism, bineinteles alimentate de lipsa increderii in sine, ce e intretinuta, declansata bine merci de societatea de azi si de lipsa unui minim efort introspectiv.
Am 19 ani.
M-am angajat la 18 ani,dupa liceu, sa vad cum sta treaba “in campul muncii”.
Eram tipul care nu stia sa faca nimic dar putea sa invete orice intr-o saptamana maxim(am avantaj la asta din cauza ca sunt foarte curios. Intre 12 si 16 ani imi gaseam cate o pasiune noua pe saptamana, daca saptamana asta eram pasionat de biologie marina si citeam 5 ore pe zi informatii din domeniul respectiv, in urmatoarea saptamana ma interesam de ce plm inseamna numismatica si ma apucam de colectionat). Am lucrat in multinationale,cu “directori generali” pe care ii respectam si ma gandeam ca n-o sa ajung acolo vreodata. Fast forward 1 an jumatate, ii vad pe acei “directori generali” ca pe niste maimute oparite. Mai am de adunat niste bani si “ma lansez”. Bineinteles, nu in RO. Mi-e rusine cu mediul de afaceri din gunoiul asta de tara. Elvetia Hier komme ich.
PS: Mersi ca mi-ai recomandat sa citesc Papillon cand aveam vreo 15 ani.
You’re welcome.
wise words.
Ceva de genu’.
Uite, în cazul meu a însemnat să îmi fac firma și să fac aceeași chestie, în mare, dar pe bani mai buni. Și mult mai puțin timp investit.