Ganduri speciale

Era o vreme cand oamenii care se credeau speciali ma agasau. Imi venea sa-i pocnesc – si o faceam destul de des. Imi venea sa le fut gagicile. Pe-asta n-o puteam face foarte des – din simplul motiv ca nu prea aveau asa ceva. Am imbatranit si am obosit sa-i mai pocnesc. Am obosit sa-i mai scutur de picioare, doar-doar le pica femeia inexistenta.

Viata, in Romania, este extrem de dura pentru noua generatie. Nici noua nu ne-a fost usor, dar noi am fost invatati sa radem, sa plangem, sa ne batem si, intr-un final chinuit, sa invingem. Sigur c-am avut avantaje, avantaje majore, chiar. Nu aveam internet si in afara de Gala Desenului Animat si Cascadorii Rasului, nu prea aveam ce vedea nici la TV. Asa se face ca ne petreceam timpul bronzandu-ne afara, la un fotbal cu restul baietilor. Nu treceam prea des prin umilintele saraciei. Sigur ca eram tot saraci (pentru ca atunci cand ai bani pe care nu-i poti cheltui pe nimic, pentru ca nu exista nimic, tot sarac esti), dar resimteam saracia diferit. O ignoram si radeam de ea pentru ca, la dracu’, nici ceilalti nu aveau. Nu resimteam umilinta.

Generatia “noua” a inceput sa inghita umilinta pe paine inca din prima zi de scoala. Atunci incepe copilul sa vada telefoane, haine si bijuterii. La altii, desigur. Ajunge acasa si ar vrea si el, dar nu se poate. Cred ca trebuie sa usture. Spun “cred” pentru ca la vremea mea, eram in uniforme (nu, nu-s de acord cu ele, nici mort), asa ca nu stiai uitandu-te la unul daca-i mai smecher sau nu. Cel mult avea unul un ceas la mana. CEL MULT. Un ceas anost, in cel mai bun caz sovietic. O porcarie jegoasa pentru care-ti pierdeai interesul in maxim 3 minute. Nu conta niciodata cat e ceasul. Cel mult avea unul o revista cu Rahan sau Pif. Nu stiai franceza, iar desenele deveaneau plictisitoare cand nu intelegeai ce treaba are Rahan cu mamutul. Te plictisea. Cel mult avea unul o masinuta de-aia de jucarie cu arc, o dadeai inapoi, se strangea arcul si pornea cand o lasai libera. Faceai chestia asta de 2-3 ori, te plictiseai si te duceai sa joci ping-pong pe mesele strambe din curtea scolii, asteptandu-ti randul printre ceilalti 60 de copii care nu aveau palete si foloseau cartea de limba romana pentru a lovi mingea. Erati toti la fel. Tunsi urat, cu un numar matricol anost pe brat si o sapca de rahat in cap.

Segregarea a inceput sa se vada clar dupa ’89. Unii furasera suficient si aveau pile (iar astazi vand tabloidelor povesti de succes), altii…nu. Copiii primilor au inceput sa se detaseze de restul, iar stereotipul parintelui cu sacosa care poarta o discutie confidentiala cu profesorul a intrat in normalitate. Copiii celorlalti, pe de alta parte, au inceput sa manance frustrare la micul dejun, umilinta la pranz si lacrimi seara. Despre o parte din ei scriu acum: despre speciali.

Cand esti un neica-nimeni mediu (sau chiar mediocru), usile ti se inchid in nas si ai doua variante foarte simple: cauti o iesire si te lupti pentru a iesi sau…imbratisezi ratarea, imaginandu-ti ca asta te face special. “Specialul” asta incepe foarte usor, cu muzica. Prin noianul celor care ascultau rock, existau tot timpul niste “speciali”. Adica, uite, Metallica ne placea tuturor, sa zicem, daca ne dadeam rockeri. Hai, nu toate piesele, hai, mai mult hiturile alea obosite, dar ne placea. N-am auzit pe nimeni spunand vreodata ca Nothing else matters suge sau ca Unforgiven 2 e naspa. Tarandu-si galosii sparti in spatele gastii de “metalisti”, specialul venea agale cu capul in pamant. Era un baiat slabut, de nota 7, penultimul ales in echipa de fotbal (pentru ca ultimul era intotdeauna obezul clasei – portarul) si niciodata chemat la batai, pentru ca asta venea deja invinetit de pe drum: cazuse din autobuz, impins de marea oamenilor grabiti, prea prost pentru a se tine de bara, prea slab pentru a-i impinge inapoi pe ceilalti. Daca il intrebai ce muzica asculta, privea in gol si spunea “rock”. Cool, ziceai tu, ce casete ai de la Metallica? Ah, eu nu ascult Metallica, ascult chestii mai misto. Wow, ziceai tu, mai misto ca Metallica? Ce anume? Frate, spunea specialul…habar n-ai tu. Si-ti intindea o caseta. Pe fata A, Amorphis. Pe fata B, Obituary (puteti baga aici vreo 50 de formatii la fel de vai-mortii-lor din diverse perioade. Helloween, Slayer, Megadeth, Cannibal Corpse, Anal Cunt si practic, 95% din ce inseamna rock, metale, alte mizerii, toti o apa si-un pamant, chestii pe care nu le-as asculta nici daca as fi platit – si spun asta dupa ce le-am ascultat, fortat de imprejurari). Clipeai des acasa, ascultand la chinezaria de walkman mizeria de caseta si nu intelegeai de ce pula mea ar asculta cineva intreg la minte asa cacaturi medicore, formatii complet lipsite de talent, viziune, voce, ritm sau macar disciplina.

Intr-un final, intelegeai. Pentru ca vroia sa fie special. Nota 7 nu e speciala. Orice cacat o lua. Sa fii ales penultimul nu e vreun premiu. E doar o alta umilinta. Sa cantaresti 25 de kg in loc de 40 nu-i vreo reusita. E doar o garantie ca-ti vei lua capace pe strada din senin. Daca mai aveai noroc si de-o pereche de ochelari, o rupeai in fericire. Bietul copil vroia sa fie special. Cu asa fizic si intelect, nu avea prea multe ocazii sa fie special. Isi inventase o pasiune. Un refugiu. Un prieten imaginar intarziat. Muzica lui speciala. Hobby-ul lui special. Cartile lui speciale.

Am avut liceul plin de speciali. Care mai de care. Baieti timizi, speriati, intimidati, cu personalitatea macelarita. Imi amintesc de unul din clasa. Bietul baiat…Cantarea cam jumatate din mine – iar eu nu aveam un gram de grasime pe mine. Avea cam doua capete sub mine. Purta ochelari si l-am vazut de cateva ori luandu-si capace prin curte. El si ia lui. Nu, nu e o greseala. Avea asa ceva pe el, cu o emblema de mercedes la gat, peste care o mana de nadejde sudase inca o linie. Era hipiot si vorbea de pace si dreptate si iubire printre capace. La sfarsitul clasei a 12-a, nu ca nu futuse, nu avusese o prietena macar. Nici macar nu tinuse vreo pizda de mana. Nici macar nu dansase cu vreuna. NICI MACAR LA BALUL BOBOCILOR. Era mediocru la toate capitolele, de la looks la brains si pana si eu eram bogat pe langa el – iar eu saream peste mese fortat de imprejurari al dracului de des.

I-ati avut si voi, iar unii inca ii aveti. Ca intre timp emblema hipiotului a fost inlocuita de fularul de hipster, iar rockul a fost inlocuit de folk (sau mai rau, a ramas rock) sau cine stie ce alte mizerii…conteaza mai putin. Specialii sunt in continuare acolo si-i recunoasteti dintr-o privire. Sunt exact genul de oameni care nu va inspira nimic, in afara de o vaga urma de mila combinata cu sictir. Pana la urma, pentru ei se face noul tip de filme cu super-eroi, cel in care eroul e mare, tare si cool, dar are ceva sidekick jegos, cate-un orfan schilod adunat de prin tomberoane. Pe vremea mea, va spun sincer, Batman ii calca pe toti pe cap cu o mana legata la spate. Cand specialii au inceput sa devina majoritari datorita saraciei, Batman l-a capatat pe Robin, iar Xena pe incurca-lume aia de Gabrielle. Desigur, pana si Hercule s-a pricopsit cu un incompetent de Iolau.

Daca pe langa un barbat special treci cu mila si sictir, pe langa femeia speciala treci strangand din dinti si muscandu-ti limba, sa nu zici, sa nu injuri, sa nu pocnesti. Avem un exemplu foarte frumos aici, pe pagina, in persoana Alexandrei. Urmariti ideile, va rog.

1. Eu nu vreau sa plec. Eu vreau sa pun osul la treaba (exprimare1. adunati la sfarsit mentiunile si vedeti la ce rezultat ajungeti) aici, nu sa-i demonstrez unui sef strain ca sunt mai bun ca el, ca nu suntem nespalati, ca se face scoala, ca. Dan Puric ar fi ori mandru de asa discipoli, ori oripilat de halul in care i se reformuleaza ideile. Nu vreau sa fac acelasi job intr-un mod mai usor, muncind mai putin si fiind platita mai mult. Nu conteaza ca toate joburile vanate sunt in companii cu sefi straini, in care trebuie sa vorbesti engleza, ca altfel…Nu, nu conteaza. Eu vreau aici si asa, pentru ca sunt speciala.

2. Eu ma prefac ca nu stiu limba lor, pentru ca vreau sa invete ei limba noastra, sa puna burta pe carte (exprimare2) limba noastra, cand vin ca sefi aici si ne respecta cat de cat. Pentru ca aici e durerea specialului. Nimeni nu-l respecta si nimeni nu da doi bani pe el. In cazul asta…pe ea. Asa ca hai sa impingem asta la absurd. Sa ne ducem tarandu-ne in genunchi cersind bani unuia, dar noi sa-i punem lui conditii si sa vrem sa ne respecte, ca doar suntem – cum altfel? – speciali.

3. “Am tras de cand ma stiu sa ma perfectionez, nu am de gand acum sa plec capul. Cand le demonstrezi de ce esti in stare, se fac ca ploua dar in fine… e o mica batalie” (exprimare3). Recunoasteti, presupun, exprimarea omului de 7, exprimarea omului neapreciat, exprimarea omului special?

4. “Asta ar trebui sa facem toti, nu sa stam sa injuram, sa ne luam de lucruri marunte si sa uitam esentialul- nu suntem o tara de prosti, idioti si de curve cum tot vad articole.”. Dan Puric ar fi din nou mandru. Adica, englezii trimit romanii inapoi cu camionul, suntem ciuma Europei, dar noi nu suntem o tara de prosti, idioti si curve. Nu. Adica, doar pentru ca germanii, austriecii, spaniolii, englezii, francezii si italienii se plang de asta si expulzeaza romani grupa mare (asta cand nu le dau foc la “tabara”), hell, no, doar n-o sa spunem ce suntem. Nu. Suntem o tara de oameni speciali, cu un presedinte special si guvern special, indiferent de anul de care discutam, din 1990 pana-n 2012. Cand iti spune toata Europa ca esti beat, inghiti in sec si te duci la culcare. Doar ca nu, specialul nu face asta. El e special si e obisnuit cu tratamentul asta, de cand ii rupeau baietii-n curte ia. Da, sigur, el si-o lua din toate partile, dar la sfarsit ii privea cu dispret, pentru ca era special. Le vorbea printre scatoalce de pace si iubire, de Beatles si Aerosmith si, in final, se saturau aia sa-l bata si plecau scarbiti de atata lasitate. Specialul era fericit si, cu buza sparta, un dinte lipsa, parul rupt si hainele sfasiate, era fericit ca invinsese. Stia el ca aia plecasera pentru ca retorica lui infailibila si speciala castigase, iar “golanii” intelesesera in sfarsit pacea si iubirea.

Foarte rar aleg sa-mi bat atata pula de-un comentator. Cand dau de un om atat de imbecil, il ignor, la modul general. De data asta, insa, m-a umplut de sictir fiinta asta. E mult prea speciala, asa ca o sa va povestesc cateva chestii din trecut.

Cine intra in Carturesti, vede o alta lume

Fosta mea nevasta bantuia prin Carturesti. Eu, sincer sa fiu, nu m-as fi dus in veci, dar am ajuns acolo pe 5 decembrie 2009. Venea chestia aia cu Sf. Nicolae si cadoul, iar ea imi luase mie – spre vesnica mea nefericire – o tastatura noua (de vreo 3 ori mai naspa decat aia pe care vroiam sa mi-o iau eu, da’ cand s-o cumpar, a zbierat sa nu-mi iau, ca-i stric cadoul, ca mi-a luat ea). Eu nu eram cu cadouri de Sfantu’ shitcolae, da’ am intrebat-o daca pentru ea chestiile astea sunt importante si cica, pai, da, ca e dragut sa faci cadouri, ca…Hm. Bine, de ce nu, nu-i ca si cand o sa dau faliment. Am intrebat-o ce si-ar dori pe post de cadou. Pai, nu stiu…ia-mi o carte. Sa ma topesc si mai multe nu. O carte. Suna bine, dar e cam tarziu sa-ti comand una. Pai, nu-i nevoie sa-mi comanzi. Hai sa mergem in Carturesti. In cine? Carturesti. Doamne, Manowar (Manowar, fa, scrie in vreo 100 de posturi, nu Tudor), cum sa nu stii ce-i Carturesti, hai sa te duc acolo. Bine, hai.

Am ajuns acolo si va spun sincer, eram singurul cuplu. In rest, numai pizde singure si speciale (cele mai mediocre femei de pe planeta, genul pe care nu le-ai fluiera nici beat). Genul dupa care intorci capul si zici “aoleu, doamna profesoara”, desi au doar 18 ani, ca fix aia iti sugereaza. In ciuda varstei, arata ca niste profesoare trecute, batute de soarta, singure, cu un pechinez si doua pisici. Cate-un coc din secolul trecut. O pereche de ochelari penibili, mai ales daca n-au nevoie. De ce? Pai, pentru ca asa isi aduc aminte ele de Love Story, soricel, de-aia. Spuneam si-n comentariul ala, n-am dubii c-ar sacrifica orice pentru a fi privite de-un barbat misto. Macar privite, nu mai mult. Pentru 3 secunde, sa porneasca motorul ruginit al imaginatiei. Pentru 3 secunde si-o naclaiala jenanta, sa ploua si-n Sahara lor. Sa simta in chiloti si pe coapse ca-s femei. Macar atat.

M-a plimbat fosta nevasta prin camerele alora de m-am plictisit. A ezitat o tona de vreme asupra unei carti scrise de Mihaela Radulescu (a cumparat-o cu alta ocazie), dar pana la urma s-a mutat la alt raft. Long story short, a ales cu un nivel peste cartile de colorat. Un “atlas”. Asta a fost cartea pe care si-a dorit-o. Pe-asta a primit-o pe post de cadou. Erau carti bune acolo. Chiar erau. Prin noianul de hipsteri contemporani care murdaresc conceptul de scriitor, existau si ceva chestii misto, dar ea a vrut un atlas. O “carte” cu poze.

In drum spre iesire, am trecut pe langa o amaraciune de ceainarie din interior. Aceleasi doamne profesoare de 18 ani isi sorbeau vezi-doamne preocupate ceaiul, aruncand privire spre intrare. Poate astazi Fat-Frumos va intra pe calul sau alb inaripat. Poate astazi cineva le va scoate din letargie, din stadiul de zombie. Nu, nu se va intampla nici astazi. Poate maine…

La iesire, la “casa”, in fata noastra, discutau doua tipe. Ce carte ai luat draga? E foarte misto, e scrisa de Liiceanu. L-am vazut si la televizor. Interesant, mi-am spus. Au pus cartea la casa. Autorul: Aurora Liiceanu. OK, trecem mai departe.

Da, Carturesti este in mod cert…o alta lume.

cine merge la teatru, la opera

Am cunoscut 3 persoane care mergeau la teatru. Una era Diana, o speciala din clasa, in liceu. Mi-era simpatica si, daca n-as fi fost indragostit mort de colega ei de banca, probabil c-as fi invitat-o intr-o buna zi…undeva. Discutam cu ea si am intrebat-o intr-o zi daca vrea sa mergem la un film mai multi. Nu. Prefera teatrul. Bine, dar de ce? Fotofobie. A doua persoana e Alex, pe care l-a pocnit recent teatrul. No comment, n-am idee ce cauta acolo. A treia persoana e…Dan, parca-l cheama, sotul unei “prietene” de-a fostei neveste. Intr-o zi, el si nevasta-sa au venit in vizita la noi. Au fost la teatru. Ce piesa ati vazut? Nu prea mai stiau numele. Aha…cu cine a fost? Uhm, cum il cheama pe-ala…Aha. Nevasta-mea, salvand situatia: “si cum a fost?”. Raspunsul a fost naucitor: “marfa rau!”. Adaugati caps si bold dupa gust.

La opera am fost de doua ori si mi-a ajuns. Nu cred c-am intalnit imbecilitate mai mare si pierdere de vreme mai sinistra. Stiti, exista un motiv pentru care vitele alea nu-s platite prea bine. Asta e motivul. Hai sa ne trantim un machiaj penibil. Hai sa guitam cu vreo 15 octave mai sus decat e cazul. Hai sa ragem ca niste doamne din inalta societate, ragusite de prea multa muie. Cam asa e la opera. Aveam un plan cu Alex, sa mergem intr-o zi la opera si sa sugem zgomotos lamai, in primele randuri, sa vedem ce se intampla. N-am ajuns sa-l mai punem in aplicare.

de unde atata frustrare? poate nu au tras destul cand trebuia ca sa aiba o viata mai buna, poate vor prea multe pe nepusa masa…trebuie munca, nopti nedormite cu cartea in brate…abia apoi putem vorbi care sunt aia buni si care sunt aia rai….

Trei lucruri vreau sa spun pe tema asta:

1. Avem acolo un comentariu in care domnisoara vorbeste de “remarcile” de pe blogul asta. Eu noaptea ma jucam UFO si Diablo, iar in brate vroiam sa-mi iau iubita, nu vreo carte, dar pana si eu imi amintesc ca pluralul era “remarce”. Cu e. Nu-i singura chestie de genul ala, va las sa va amuzati singuri cu restul (si nu, i nu e langa e pe tastatura)

2. Domnita pare convinsa ca ma numesc Tudor, in ciuda faptului ca ii tot trage c-a citit posturile mele (si scrie in vreo jumatate din ele numele meu – e Manowar, fa). Presupun ca si cititul asta e prea complicat pentru cei care dormeau cu cartea-n brate. Poate-ar fi trebuit s-o citeasca.

3. Trebuie munca. Va sug pula tuturor, in ordine alfabetica, daca fiinta asta castiga cat mine.

Ma obosesc pizdele speciale. Sunt satul pana in spatele coaielor de cat de speciale sunt. Ma, fufelor, eu va zic amical: treziti-va in pula mea din tampenie. Fat-Frumos nu va intra in veci pe usa ceainariei. E prea ocupat sa dea o muie in buda clubului X, pentru ca miroase la fel de urat ca buda teatrului si aia din Carturesti (barem clubul – spre deosebire de ceai – nu te cufureste grav), dar e carnea mai tare, daca-ntelegeti aluzia. Stiti, pe noi, barbatii, ne doare-n pula de cum v-ati cheltuit juma’ din ajutorul de somaj pe serviciul ala de ceai foarte, foarte “chic”. Nu ne-ar putea interesa mai putin dumele voastre patriotarde despre cum voi vreti sa faceti ceva aici in vreo 5 ani, cand o sa fiti in acelasi domeniu, da’ pe un salariu triplu, in imaginatia voastra.

Suntem mult, mult mai interesati de cum gemeti cand o luati in cur. Pe bune.