Inapoi in Londra

Si-am venit inapoi in Londra.

Tragedia cand te muti (bine, sunt multe; de pilda, pula internet si TV pana vin sa instaleze) este ca nu ai mai nimic de mancare in frigider, toate chestiile din bucatarie stau cuminti in cutii cubice in care trebuie sa-ti tai intai degetele, nu poti gati nimic pentru ca nu ai chef de despachetat fix acum-acum si esti fortat sa mananci “in oras”.

Iar Londra e mereu pregatita sa te scarbeasca de viata la capitolul asta si asta s-a intamplat si-n weekendul asta.

Este ora 2 PM si ne plimbam printr-un pasaj populat cu restaurante. Ne uitam la meniurile asezate strategic la intrare, admirand chestiile alea care suna lugubru. Unele meniuri parca-parca te indeamna sa intri. Folosesc descrieri atragatoare. Fripturile nu sunt bine facute – sunt ceva cu sizzling. Legumele nu sunt verzi, sunt juicy. Altele, in schimb, nu descriu o masa, ci un genocid care i-a lasat indiferenti pe toti. Citesti meniul cum citesti despre armeni. “Aceasta vaca a fost omorata; ai putea la fel de bine s-o mananci, pentru ca de inviat nu se pune problema”.

Intram la o terasa. Ii vorbesc juniorului in engleza si lui Ondilol in romana. Chelnerita se entuziasmeaza: vai, sunteti romani. Vai, din pacate, si tu esti romanca. Dar e Londra centrala, trebuie sa te astepti la asta. Daca cei 10 cersetori de pe pod nu te-au lamurit, doamna chioara, cu parul ars si vopsita acum doua luni va inlatura dubiile.

Privesc in jur. Decorul este interesant, de-un gri care ma duce cu gandul la saliva tusita de-un motan cu TBC. Scaunele sunt tari, ca pentru a-ti aminti ca acesta este locul unde-ti duci nevasta cu care te-ai casatorit acum 30 de ani, nu tipa aia noua pe care vrei s-o futi.

O intreb pe chelnerita daca-mi poate aduce puiul cu salata, nu cu cartofi prajiti. Urmaresc cum loadul pe procesor ii sare in 120% pentru cateva momente inainte de a raspunde surprinsa “nu….snitelul se mananca ori cu cartofi, ori cu spaghete”. Ii multumesc pentru clarificare. Inteleg, in sfarsit, de ce nu am ajuns ceva in viata, asa cum si-ar fi dorit tata: pur si simplu mama nu mi-a dat spaghetele la snitel. Ca-ntotdeauna, e vina femeilor.

Cand snitelul vine, imi aminteste de un bebelus din maternitatea Giulesti. Arata ca si cum dupa 5 minute bucatarul nu a mai suportat, si-a smuls sortul, l-a aruncat cat colo si-a plecat din restaurant scarpinandu-se la pula, constient de faptul ca isi rateaza viata acolo. Mancarea a ramas pe foc pana cand un suflet milos a luat-o de-acolo a doua zi dimineata, mult dupa ce amaratul de snitel a incetat sa se mai zbata.

Nu e cazul cu pastele bulangeze ale lui Ondilol. Daca snitelul meu aminteste de-un cadavru din Giulesti, baconul dintre pastele ei pare pe jumatate viu. Pot jura ca dupa doua palme pe cur s-ar ridica si-ar fugi din farfurie sau macar ar cere un biberon. Arata a bucati lasate in urma de un lepros pe cale de a se vindeca, dar Ondilol nu pare deranjata de aspect.

Privesc absent cartofii adusi – inutil – in fata mea. Nu are sens sa ma ating de ei. Pe o parte sunt murdari, se vede ceva negreala pe ei, ca si cum bucatarul plecat in seara anterioara n-a avut cu ce sa se stearga la cur si s-a descurcat. Sunt la regim, nu e cazul sa-mi fac probleme de-astea, dar, de curiozitate, iau un cartof pai, il miros, il duc la buze si incerc sa-l musc. Incep sa cred ca am avut dreptate – pare sa aiba si gust de cur, nu doar culoare.

E Londra, pe terasa asta nu se fumeaza, asa ca nu am cerut cafea. In loc de asta, am cerut o cola. Iau paharul de cola si ies de pe terasa cu el, indreptandu-ma spre un loc de fumat aflat la vreo 5 metri mai incolo. Din spate, sunt strigat. Stiu ca mi se adreseaza mie pentru ca a fost folosit apelativul “boss”. Ma-ntreb daca o fi un cititor, poate chiar unul abonat pe Patreon? Dar nu. Este el. Mic, gras si aproape perfect chel. Nu perfect, pentru ca pe tample ii atarna niste resturi de par, pieptanate strategic peste chelie, dar prea scurte pentru a o ascunde. Imi spune ceva, dar sunt pierdut in visare. Chelia lui imi sugereaza picioarele desfacute ale unei prostituate care n-a avut destui clienti pentru o lama BIC. Insistenta ma trezeste din reverie. Chelnerul imi spune ca BOSS, nu poti sa pleci cu paharul, BOSS. Dau din cap si-i spun ca nu intentionez sa plec nicaieri, ma duc doar 5 metri mai incolo sa fumez. DA, BOSS, DAR, BOSS, PAHARUL TREBUIE SA RAMANA AICI, BOSS. Ma intreb daca omul asta se teme ca i-as fura un pahar de cola. Probabil ca da. Ii explic ca vreau sa beau ceva cand fumez – cafea, cola, ce s-o nimeri. E la fel de neinduplecat ca o colonie de latei. PAHARUL.TREBUIE.SA.RAMANA.AICI. Dau din cap si-l intreb ce propune. E simplu, boss, imi spune el: fumeaza aici, la intrare, ca sa nu pleci cu paharul. Dau si eu din cap si-mi aprind tigara. Prea bine, voi fuma aici.

In spatele meu un copil incepe sa tuseasca. De la masa, mamica lui se uita urat la mine. Ii zambesc cuceritor. Sanatatea copilului ei nu e la fel de importanta ca siguranta paharului de cola. Si ridic paharul spre ea, ca pentru un toast, in timp ce ea ridica mirata privirea. Ochii nostri se intalnesc pentru o secunda si simt nevoia sa merg pana la ea, sa-mi trag mucii si s-o intreb “futem ceva, papuse?”. Nu o fac. Flutur linistitor paharul de cola (acum gol) spre chelner si-l linistesc. Nu vreau sa cheleasca complet din cauza mea. Vreau sa vada ca ii duc inapoi la masa paharul, ca nu va trebui sa-l plateasca din salariul lui. Vreau sa ma duc la el, sa-i strang capul ala diform la piept, sa-l mangai pe burdihan si sa-i spun ca si barbatii plang si ca, in cele din urma, totul va fi bine. Ca nu va impinge farfurii cu bebelusi carbonizati toata viata. Dar nu pot, pentru ca nu pot sa-l mint pe boss.

Ma duc inapoi la masa. Juniorul se stramba in fata snitelului lui. I’m finished, I don’t like this anymore. Privesc nota de plata. 68 de lire. Ondilol se uita la mine. Ma uit la ea. Isi scoate cardul si-l aseaza pe nota de plata.

Ma uit la ea si-i spun si eu “I’m finished. I don’t like this anymore”. Nu e atenta, pentru ca juniorul ii spune ceva.

Poate ar trebui sa ma cac in pantaloni.

Aici, pe opencube, nu facem reviews de restaurante. Dar, daca am face…