Inapoi in Londra

Si-am venit inapoi in Londra.

Tragedia cand te muti (bine, sunt multe; de pilda, pula internet si TV pana vin sa instaleze) este ca nu ai mai nimic de mancare in frigider, toate chestiile din bucatarie stau cuminti in cutii cubice in care trebuie sa-ti tai intai degetele, nu poti gati nimic pentru ca nu ai chef de despachetat fix acum-acum si esti fortat sa mananci “in oras”.

Iar Londra e mereu pregatita sa te scarbeasca de viata la capitolul asta si asta s-a intamplat si-n weekendul asta.

Este ora 2 PM si ne plimbam printr-un pasaj populat cu restaurante. Ne uitam la meniurile asezate strategic la intrare, admirand chestiile alea care suna lugubru. Unele meniuri parca-parca te indeamna sa intri. Folosesc descrieri atragatoare. Fripturile nu sunt bine facute – sunt ceva cu sizzling. Legumele nu sunt verzi, sunt juicy. Altele, in schimb, nu descriu o masa, ci un genocid care i-a lasat indiferenti pe toti. Citesti meniul cum citesti despre armeni. “Aceasta vaca a fost omorata; ai putea la fel de bine s-o mananci, pentru ca de inviat nu se pune problema”.

Intram la o terasa. Ii vorbesc juniorului in engleza si lui Ondilol in romana. Chelnerita se entuziasmeaza: vai, sunteti romani. Vai, din pacate, si tu esti romanca. Dar e Londra centrala, trebuie sa te astepti la asta. Daca cei 10 cersetori de pe pod nu te-au lamurit, doamna chioara, cu parul ars si vopsita acum doua luni va inlatura dubiile.

Privesc in jur. Decorul este interesant, de-un gri care ma duce cu gandul la saliva tusita de-un motan cu TBC. Scaunele sunt tari, ca pentru a-ti aminti ca acesta este locul unde-ti duci nevasta cu care te-ai casatorit acum 30 de ani, nu tipa aia noua pe care vrei s-o futi.

O intreb pe chelnerita daca-mi poate aduce puiul cu salata, nu cu cartofi prajiti. Urmaresc cum loadul pe procesor ii sare in 120% pentru cateva momente inainte de a raspunde surprinsa “nu….snitelul se mananca ori cu cartofi, ori cu spaghete”. Ii multumesc pentru clarificare. Inteleg, in sfarsit, de ce nu am ajuns ceva in viata, asa cum si-ar fi dorit tata: pur si simplu mama nu mi-a dat spaghetele la snitel. Ca-ntotdeauna, e vina femeilor.

Cand snitelul vine, imi aminteste de un bebelus din maternitatea Giulesti. Arata ca si cum dupa 5 minute bucatarul nu a mai suportat, si-a smuls sortul, l-a aruncat cat colo si-a plecat din restaurant scarpinandu-se la pula, constient de faptul ca isi rateaza viata acolo. Mancarea a ramas pe foc pana cand un suflet milos a luat-o de-acolo a doua zi dimineata, mult dupa ce amaratul de snitel a incetat sa se mai zbata.

Nu e cazul cu pastele bulangeze ale lui Ondilol. Daca snitelul meu aminteste de-un cadavru din Giulesti, baconul dintre pastele ei pare pe jumatate viu. Pot jura ca dupa doua palme pe cur s-ar ridica si-ar fugi din farfurie sau macar ar cere un biberon. Arata a bucati lasate in urma de un lepros pe cale de a se vindeca, dar Ondilol nu pare deranjata de aspect.

Privesc absent cartofii adusi – inutil – in fata mea. Nu are sens sa ma ating de ei. Pe o parte sunt murdari, se vede ceva negreala pe ei, ca si cum bucatarul plecat in seara anterioara n-a avut cu ce sa se stearga la cur si s-a descurcat. Sunt la regim, nu e cazul sa-mi fac probleme de-astea, dar, de curiozitate, iau un cartof pai, il miros, il duc la buze si incerc sa-l musc. Incep sa cred ca am avut dreptate – pare sa aiba si gust de cur, nu doar culoare.

E Londra, pe terasa asta nu se fumeaza, asa ca nu am cerut cafea. In loc de asta, am cerut o cola. Iau paharul de cola si ies de pe terasa cu el, indreptandu-ma spre un loc de fumat aflat la vreo 5 metri mai incolo. Din spate, sunt strigat. Stiu ca mi se adreseaza mie pentru ca a fost folosit apelativul “boss”. Ma-ntreb daca o fi un cititor, poate chiar unul abonat pe Patreon? Dar nu. Este el. Mic, gras si aproape perfect chel. Nu perfect, pentru ca pe tample ii atarna niste resturi de par, pieptanate strategic peste chelie, dar prea scurte pentru a o ascunde. Imi spune ceva, dar sunt pierdut in visare. Chelia lui imi sugereaza picioarele desfacute ale unei prostituate care n-a avut destui clienti pentru o lama BIC. Insistenta ma trezeste din reverie. Chelnerul imi spune ca BOSS, nu poti sa pleci cu paharul, BOSS. Dau din cap si-i spun ca nu intentionez sa plec nicaieri, ma duc doar 5 metri mai incolo sa fumez. DA, BOSS, DAR, BOSS, PAHARUL TREBUIE SA RAMANA AICI, BOSS. Ma intreb daca omul asta se teme ca i-as fura un pahar de cola. Probabil ca da. Ii explic ca vreau sa beau ceva cand fumez – cafea, cola, ce s-o nimeri. E la fel de neinduplecat ca o colonie de latei. PAHARUL.TREBUIE.SA.RAMANA.AICI. Dau din cap si-l intreb ce propune. E simplu, boss, imi spune el: fumeaza aici, la intrare, ca sa nu pleci cu paharul. Dau si eu din cap si-mi aprind tigara. Prea bine, voi fuma aici.

In spatele meu un copil incepe sa tuseasca. De la masa, mamica lui se uita urat la mine. Ii zambesc cuceritor. Sanatatea copilului ei nu e la fel de importanta ca siguranta paharului de cola. Si ridic paharul spre ea, ca pentru un toast, in timp ce ea ridica mirata privirea. Ochii nostri se intalnesc pentru o secunda si simt nevoia sa merg pana la ea, sa-mi trag mucii si s-o intreb “futem ceva, papuse?”. Nu o fac. Flutur linistitor paharul de cola (acum gol) spre chelner si-l linistesc. Nu vreau sa cheleasca complet din cauza mea. Vreau sa vada ca ii duc inapoi la masa paharul, ca nu va trebui sa-l plateasca din salariul lui. Vreau sa ma duc la el, sa-i strang capul ala diform la piept, sa-l mangai pe burdihan si sa-i spun ca si barbatii plang si ca, in cele din urma, totul va fi bine. Ca nu va impinge farfurii cu bebelusi carbonizati toata viata. Dar nu pot, pentru ca nu pot sa-l mint pe boss.

Ma duc inapoi la masa. Juniorul se stramba in fata snitelului lui. I’m finished, I don’t like this anymore. Privesc nota de plata. 68 de lire. Ondilol se uita la mine. Ma uit la ea. Isi scoate cardul si-l aseaza pe nota de plata.

Ma uit la ea si-i spun si eu “I’m finished. I don’t like this anymore”. Nu e atenta, pentru ca juniorul ii spune ceva.

Poate ar trebui sa ma cac in pantaloni.

Aici, pe opencube, nu facem reviews de restaurante. Dar, daca am face…

Daca ai chef sa-mi dai o cafea, o poti face aici

28 Responses to “Inapoi in Londra”

  1. Deria says:

    Am râââsss. Succes cu reacomodatul. 600 de lire pe zi, 600 de lire pe zi, tre’ sa rimeze cu ceva sa faca lucrurile mai usor de indurat.

  2. Rnx says:

    Felicitari! N-am mai ras asa de la “Weekend la Paris”. Probabil ca tot de la aia care fura brichete, vine si faza cu paharul, cine stie…

  3. OQL says:

    Bine ai (re)venit!

    Nu e atenta, pentru ca juniorul ii spune ceva.
    Poate ar trebui sa ma cac in pantaloni.

    Am râs, esti in verva la un nou inceput. Foarte fain tot articolul, iar la ultima chestie I can totally relate, ca tată al unui junior de vârstă asemănătoare!
    In mare prin care parte a Londrei v-ati găsit chirie in final? (N/S/E/W)

  4. Ion says:

    Amuzant. Ai dat bine în ele. 🙂

  5. altcalic says:

    Soooo…. mai ai timp sa te razgandesti? 🙂

  6. super_fotbal says:

    Ai magazin romanesc aproape? :))

  7. Manowar says:

    E Londra centrala, coaie. Am taraba cu mici in zona. As in, facuti pe loc, la gratar. Nici macar nu glumesc. Probabil trei sferturi din verii vostri mai bronzati sunt aici.

  8. Bogdan says:

    Probabil trei sferturi din verii vostri mai bronzati sunt aici.

    True that. Am 3 veri drepti si lost count la ceilalti :))

  9. super_fotbal says:

    Shaormerie ai? Era aici in watford si era chiar buna, dar au umblat la reteta si acum e jumate ulei. 🙁

  10. Deria says:

    In loc sa-i propuneti si voi un brunch, ii trageti inainte cu chestii romanesti. Sa nu uite, saracu’, de unde a plecat.

  11. Manowar says:

    Shaormerie ai? Era aici in watford si era chiar buna, dar au umblat la reteta si acum e jumate ulei. 🙁

    Am trecut pe langa o chestie care vinde – cica – German Doner Kebab.

    Pula mea, se stie ca e mancare traditionala germana, ce dracu’. Probabil daca intru acolo si le vorbesc in germana cheama politia.

  12. Ionut says:

    Dabo doner? Franciză. E plină Romania de ei.

  13. Schipix says:

    De fapt Döner Kebab-ul chiar e mâncare tradițională germană. Conceptul s-a născut și s-a dezvoltat în Germania. De către imigranții turci, e adevărat, dar nu a fost adus din Turcia.
    Mai mult, spun turcii de aici, că în Turcia nici acum nu există că produs.
    Există și o glumă pe aici printre turci, cum că numele Germaniei e de fapt “Dönerrepublik Nord-Türkei”

  14. Ionut says:

    Nu există ca produs, dar au durum care mi se pare tot un drac. Sau souvlaki grecesc.

  15. Schipix says:

    Ce ți se pare ție este absolut irelevant în contextul dat.

  16. Orbu says:

    Boss, Londra centrala la care te referi e aia cu coduri postale cu “1”? Gen te-ai mutat in “City”?
    Sunt scoli ok acolo?

  17. BogDan says:

    Am auzit multă lume care spunea că cea mai de căcat mâncare mâncată la restaurant a fost în Londra. Acum încep să-i cred și mai tare 🙂

  18. Rads says:

    Foursquare boss. Fara el nu mai merg pe nicaieri, prea multe tepe si mancare de Wetherspoons la preturi exorbitante! Ah.. si de obicei puburile/restaurantele independente, sanse mai mari sa ai o experienta mai placuta!

  19. Orbu says:

    Cre’ca omu’ stie unde-s d-alea bune, ca eu am fost anu’ trecut unde m-a trimis el si n-am nimic de reprosat pe tema. Si mai ieftin , parca, de 68 de lire. Si am mai fost si la altele pe-acolo prin zona lu’ Paddington, ceva asiatice, care au fost okish.

  20. Manowar says:

    Era o treaba de aia cu “ne e foame acum”.

  21. Rads says:

    Ah.. bine-cunoscutul sindrom hangry. So hungry that you’re actually angry!

  22. Daniel says:

    What about tip for the waiter ? Did you let any?

  23. Manowar says:

    What about tip for the waiter ? Did you let any?

    Of course I did – I told him to lose some weight (sau vorbesti de romulanca?)
    (vezi ba ninja ca engleza nu-i ca-n filme – gen you don’t let a tip, you leave a tip or you tip. Si dupa “what about” ala ar merge un articol)

  24. Evdite says:

    68 de lire?!
    Holy 🐄

  25. Orbu says:

    ^Black Angus ?

  26. super_fotbal says:

    “What about tip for the waiter?” Eu am tradus initial ceva cu piedica si ma intrebam de ce te intreaba baiatu asta daca i-ai pus piedica ospatarului. :))

  27. Rux says:

    Mano,
    Esti norocos ca te-a luat Ondilol. O nevasta tanara, frumoasa si fara pretentii stupide e mai mult decat sa castigi la loterie. In plus e si unguroaica. Te invidiez.
    Apropo de mancare, chiar nu sunt locuri unde poti manca ceva decent ca preţ si acceptabil dpdv al calitatii in Londra?
    Pana la urma luai un pui la rotisor de la supermarket.

  28. Manowar says:

    Sunt si locuri de alea. Dar nu prea merita efortul. Nu prea-ti vine sa mai apreciezi locul dupa ce-ai stat in trafic (sau in underground) o ora ca sa ajungi acolo si parca te cam gandesti ca mai bine-ti bagai picioarele si comandai ceva.

    In plus…radem, glumim, dar mie nu imi prea pasa de mancare atat de mult. Nu-s “foodie”. Si mai sunt si greu de gasit locurile ok, ca prea multi britanici dau 4-5 stele unor rahaturi care ar trebui sa-mi dea spaga pentru a le da o stea. Nu stiu ce e in neregula cu astia, dar am vazut prea multe bodegi ordinare ca sa mai am chef sa testez o vrajeala de sanki 4.5/5. Si-n plus, daca se intampla s-o ard pe regim, chiar nu-mi pasa. Plm, cat de “mai buna dincolo” poate fi o salata?