Viata in UK – part XXXIX – doar o alta zi (neterminat)

Cand widgetul cu ceas din Fedora 28 indica ora 9:03 AM, nimic nu deranja oaza de liniste si pace din casa lui Manowar din West Midlands. Nimic cu exceptia zgomotului de taste de plastic lovite rapid de catre Manowar. Nu era o zi obisnuita. Intr-o zi obisnuita, la ora 9:03 Manowar ar fi fost afara, pe terasa, sub umbrela, bandu-si plictisit cafeaua, dand cu degetul pe ecranul telefonului si intrebandu-se daca ar trebui sa inceapa sa munceasca pe la 11 sau sa mai astepte pana la 12. Insa azi nu era o zi obisnuita. Azi Manowar muncea inca de la 8:54, cand revenise de la gradinita. Trebuia.

Nu era o problema cu faptul ca ar fi avut vreun target imaginar de atins. Incompetenta atroce care definea noul management avea si parti bune – cum ar fi faptul ca oricat de mult sau de putin ar fi muncit, oricum nu observa nimeni. Manowar muncise ceva in 2017 si nu primise o marire de salariu. In 2018 nu facuse aproape nimic si primise doua. La ce bun atata chin…De altfel, situatia asta dura de ani de zile si nu se intrevedea vreo schimbare la lucru. Poate doar una de job. Dar azi Manowar avea un target clar in minte: trebuia sa munceasca cam 90 de minute pentru a depasi cu putin cat aveau sa munceasca si restu’ toata ziua. Nu-i pasa catusi de putin de statistici. De cine muncea mai mult sau putin. Era irelevant. Nu. Manowar traia la urmatorul nivel – ala la care “las-o asa ca merge asa” devenise deja o filozofie de viata, nu doar pe bordura. Dar Manowar trebuia sa ajunga la ceva council pentru a aplica pentru cetatenie. Apoi, cateva ore mai tarziu, avea un interviu pe zoom. Si cu lucrurile astea nu era de joaca. Iar dupa drum si interviu stia prea bine ca nu se mai punea problema de muncit, ca nu va mai avea urma de chef.

Asa ca Manowar munci cat de cat pana la 10:30, cand se intinse pe canapea pentru un binemeritat somn platit un pic mai bine decat somnul obisnuit. Tocmai i se marise salariul, ce dracu’. La ora 12 se trezi, facu un dus si, prevazator, isi puse pe el o camasa decenta. Nu stia cand va ajunge inapoi acasa. Cu bugetarii nu stiai niciodata. Ar fi putut merge in tricoul ala bun – ala de 10 lire, nu de 5 – dar trebuia sa arate bine pe zoom dupa. Incepu sa arunce voiniceste hartoage in rucsacul cu acte. Era aceeasi poveste de fiecare data. Dovedeste cine esti. Dovedeste ca ai fost aici. Dovedeste ca ai muncit aici. Asa, ca si cum imputitii aia de bugetari n-ar fi putut sa verifice NI contributions din ultimii 6 ani, cum ar face orice om normal. Nu, nu puteau. Chestia asta ar fi luat cel putin 2 minute si un miligram de creier. Iar oamenii cu atata timp si atata creier nu lucrau pentru stat in vreo tara de care auzise cineva.

In drum spre masina, Manowar se uita din nou la boiler. Mergea. Nu avea vreo eroare. In ciuda acestei chestii, caloriferele insistau sa ramana reci. De ce oare? Nu era o urgenta. Ce dracu’, era iunie, erau vreo 22 de grade in casa, la ce bun sa dai drumul la caldura? Dar Manowar era un tip prevazator. Sigur, e iunie, e cald, da’ acum-acum vine iulie si vor fi 5 grade sau ceva de genul. Era totusi UK. Se gandi sa bata cu cheia franceza in teava aia de la calorifer, cum ii aratase nenea instalatorul care-l jefuise de bani de pomana. Dar asta putea astepta pana la intoarcere…

Nu se grabea. Intalnirea era abia pe la ora 2 si drumul pana acolo dura 20 de minute cu masina. Dar Manowar pleca mereu la chestiile importante cu o ora si ceva inainte. Just in case. In definitiv, mereu se putea intampla cate ceva pe M6 sau pe M42. Chestiile astea il ajutara si de data aceasta. Manowar o privi detasat pe doamna din Mercedesul C 250 decapotabil care-i arata degetul mijlociu la o depasire si zambi. Facu plictisit gestul acela de “sucking two invisible cocks” la ea si merse-n continuare cu 70 mph. M6 era plin de camere, iar Manowar simtea ca deja contribuie mai mult decat e necesar la bugetul statului. Cand trecu pe langa domnul arab in fustite care se agita de mama focului la J4, langa masina aia cu avariile pornite, Manowar se multumi sa arunce tigara pe geam spre arab. Nu era usor – nu intr-o tara cu volanul pe dreapta, dar Manowar avea o dexteritate de invidiat de pe vremea cand spargea gaoazele tuturor pe DM4 si DM6. Poate ca nu era un gest 100% britanic, dar nici Manowar nu era inca un cetatean britanic, asa ca nu vedea o problema.

Cam 30 de minute si vreo doua butoaie de-alea mari de injuraturi mai tarziu, Manowar intra in oras. Era un oras mic, de provincie, iar intrarea era cam la fel ca orasul in care statea el. Strazi mari, late, cu sensuri despartite de copaci mari, frumosi. Case mari pe ambele parti. Limita de 20 mph pentru ca era o scoala undeva pe acelasi continent. Multe semafoare – multe si inutile. Grase handicapate care-si taraiau suncile prosteste pe trecere. Trei treceri, trei grupuri de handicapate. Cu bastoane. Cu carucioare cu rotile. Cu tot tacamul. Se pomeni intrebandu-se cat de repede ar trebui sa mearga un carucior cu rotile pentru a fi incadrat la autovehicule.

15 minute mai tarziu, Manowar injura de mama focului. Ca peste tot in UK, existau parcari si gasise una la doua minute de blestematul de council. Dar era o problema: automatul nu accepta carduri. Cerea bani. Iar Manowar stia ca nu avea bani. Nici nu se obosi sa verifice micul compartiment in care-si tinea la incarcat telefonul in Mercedes. Stia ca mereu pune maruntis acolo, dar la fel de bine stia ca maruntul disparea. Nu era un numar de magie. Era un numar de bozgoreala. O vedea pe Ondilol iesind tiptil din casa cu cheia de la Mercedes in mana si revenind, cu buzunarele zornaind si punand cheia inapoi pe birou. Dupa care, atunci cand trebuia sa plateasca o parcare – singurul motiv pentru care tinea maruntisul ala – descoperea ca nu mai e acolo. Si orice intrebare catre Ondilol era inutila. Exista mereu o explicatie. “Stii, a trebuit sa-i dau spaga aluia cu livrarea”. “Stii, mi-a expirat cutare cacat si-mi trebuiau doua lire”. “Stii”. Manowar stia. Stia ca-i inutil sa caute. Ca mai toate parcarile astea, exista o solutie. In teorie. Solutia era sa instalezi o aplicatie plina de troieni si sa platesti pe internet, ca un om civilizat. Pe Manowar nu-l deranjau catusi de putin considerentele legate de securitate care-i agitau pe boii cu care lucra. Nu-i pasa ca-i erau furate datele si ca urma sa mai primeasca inca 300 de spamuri care sa-l indemne sa-si mareasca pula. Intr-o vreme se simtise usor ofensat, dar in cele din urma se impacase cu faptul ca pula lui pur si simplu nu ajungea la standardele acelor oameni care insistau sa i-o mareasca. Asta era. Nu te puteai pune cu genetica. Insa, de data asta, era o problema: o mana criminala zgariase blestematul ala de afis fix unde era scris location. Iar fara location, nu prea puteai plati, ca nu stiai unde. Manowar ofta si dadu enable la GPS, sa fie localizat. In definitiv, cate parcari puteau fi in zona? Trebuia sa fie destul de desteapta aplicatia pentru a-si da seama unde se afla. Iar aplicatia ii arata sec cele 10 locatii in care ar fi putut fi Manowar si-l puse sa aleaga. Cu simtul lui de observatie extrem de ascutit, Manowar observa ca nu avea idee unde se afla. Nu era nici o placuta cu numele unei strazi. Doar niste crasme mediocre si un corner shop de paki cu alti pakis in fustite in fata lui. Ridica din umeri, alese o locatie la intamplare si plati. Sigur, probabil ca urma sa-i fie clonat cardul. Era de asteptat, dar nu era prea deranjat de asta. D-asta nu tinea banii in contul curent.

Porni la trap spre council. Mai avea cam o ora la dispozitie pentru a-l gasi – si cam de-atat avea el nevoie pentru a gasi o chestie care se afla la doua minute distanta. Din fericire, in blestematul de oras se lucra peste tot, asa ca Manowar putea merge intr-o singura directie – directia corecta. Ajunse in fata cladirii, si se holba plin de admiratie in jur. Se cunostea civilizatia. Se cunostea in alte parti, desigur, pentru ca aici cineva se cacase ca un domn in fata cladirii. Era un cacat fain acolo, unul care sugera ca autorul era foarte bine hidratat. Nu era genul ala acela de cacat format dintr-un numar oarecare de carnati. Nu. Era asa, ca un fel de castel de nisip. Doar ca in acest caz, in lipsa de nisip, fusese facut din cacat. Ii scrise lui Ondilol asta, iar Ondilol – rebegita de frigul din birou – ii raspunse ca probabil e un caine.

Cum nu vedea nici un politist in jur, Manowar nu putea ruga pe nimeni sa-l guste pentru a stabili provenienta. Alaturi, un domn se prabusi in genunchi si incepu sa scoata sunete guturale. Duse mana la stomac, iar Manowar se intreba daca domnul urma sa borasca pe el. Dar nu. Dupa 10 secunde, domnul se opri brusc, se ridica, incepu sa rada si merse pana la prietenii lui din fata. Dadu burta-n burta cu unul intr-o saritura care-i aminti lui Manowar de liga campionilor, dupa care incepura sa rada. In ciuda faptului ca era aici de ani de zile, Manowar nu se obisnuise cu ritualurile de imperechere ale cetatenilor britanici. Ridica din umeri si trecu mai departe. Avea o ora de asteptat, un pachet de tigari in buzunar si nimic bun de facut.

Manowar se indrepta catre nicaieri, sigur ca va gasi cateva puburi. Intotdeauna erau puburi pe langa council. Era logic. Te duceai, luai ajutorul social (inainte de JC), trebuia sa-l bei undeva. Asa ca nu dura mult sa nimereasca un pub cu terasa. Iunie, cald, frumos. Era un Wetherspoons, gaoaza iadului in care se aduna smegma UK-ului, dar Manowar nu era un tip pretentios. Nu avea de gand sa manance si nici sa bea alcool, asa ca nu-i pasa prea mult de unde va bea o cola. Sau asa credea.

Isi lua o cola si se aseza pe terasa. In fata lui, o grasa explodata il privea libidinoasa. Manowar era un tip dragut. Multa lume avea impresia c-ar fi un giani durul fioros judecand dupa chestiile pe care le mai scria pe internet, dar nu era deloc asa. In realitate, dupa ce se barbierea, Manowar arata ca genul acela de baiat care ajuta doamnele sa treaca strada, nicidecum ca genul ala de baiat care le impinge in fata trenului. In camasa si pantofi, Manowar iesea in evidenta si-ntr-un loc normal, daramite in mijlocul acestei adunari de someri ai iadului. Era oarecum natural ca grasa sa-l priveasca. La masa din spatele lui erau trei baragladine – un tigan si doua tiganci. Manowar ignora cu gratie discutiile din spatele lui. Una din pirande opina ca Manowar e poponar pentru ca e imbracat ca unul. Manowar inghiti cu greu cola si butona telefonul. Nu era momentul sa fie arestat pentru rasism si chestii violente – nu in ziua in care aplica pentru cetatenie, oricum. Cealalta tiganca basita o contrazise. In opinia ei, nu putea fi poponar, pentru ca nu Manowar nu mergea ca poponarii. Incepu o disputa aprinsa legata de cum merg poponarii si daca doar aia care-s fututi in cur merg asa sau si aia care-i fut in cur pe cei care-s fututi in cur. Manowar era tentat sa se intoarca pentru a clarifica situatia, dar dragostea de libertate il oprea. In schimb, se intoarse si aplica o privire fioroasa catre cei trei. Privirea aceea ar fi fost de ajuns pentru a ingheta un om care l-ar fi cunoscut. Dar tigancile nu-l cunosteau, asa ca isi continuara conversatia cu “Uite, fa, vezi ca nu-i poponar? Ce ochi frumosi are! E turist, fa, nu poponar”. Domnul care le insotea fu de acord si sugera sa-l arda pe turist. Manowar ofta strangand in mana paharul de cola. Nu-l enerva treaba cu turistul. Pana la urma, poate ca exista pe planeta si-un imbecil care-ar veni sa viziteze gaoaza UK-ului in care ajunsese el. Nu aia-l supara. Doar ca-si amintea cu drag de momentul in care ajunse vedeta pe internet – cand se imbatase pulbere in Salajan si facuse una cu pamantul cativa cioroi folosindu-se doar de lantul din dotare – ala cu care inchidea pe vremuri portbagajul stricat al Daciei. Eh, vremuri. Eh, alta tara. Alta viata…

Cand se intoarse in cealalta directie, Manowar il observa pe domnul care se asezase langa grasa. Il observa cu urechile si abia apoi cu ochii. Motivul era ca domnul se foia pe scaun. Din cand in cand, isi ridica jumatate de cur si tragea niste basini absolut odioase. Puteau fi auzite de pe strada alaturata. Grasa nu parea deranjata catusi de putin, ba chiar parea amuzata. Isi plimba ochii spre domnul basinos si apoi spre Manowar. Si invers.

Manowar ar fi vrut sa plece. In definitiv, isi putea fuma tigarile si pe langa council, p-acolo, nu era necesar sa stea pe-o terasa pentru atata lucru. Ce dracu’, isi putea lua o doza de cola si gata. Dar Manowar stia bine ca asta era o iluzie. Anii lucrati in Paris si-n Londra il invatasera ca in tarile civilizate existau lucruri care pur si simplu nu se faceau. Nu era vorba de aruncat chistoace pe jos sau de fumat langa nefumatori – astea erau OK. Ce nu era OK era sa scoti o tigara din pachet. Pentru ca-n secunda doi ar fi fost inconjurat de triburile de bastinasi care sa ceara tigari – iar Manowar ii ura cu pasiune pe oamenii care-i cereau tigari. Nu era o chestie de zgarcenie. Era o chestie legata de faptul ca pur si simplu nu puteai face rost de tigarile ALEA in UK. Sau in Franta. Cand le terminai, erau bun-terminate si nu puteai spera sa cumperi un alt pachet de la magazinul ala de colt. Nu. Cand le terminai, trebuia sa cumperi tigari locale, din acelea care-l faceau sa tuseasca 20 de minute dupa doua fumuri, mai ceva ca inul.

O doamna isi impinse agale caruciorul cu copilul pe terasa. Era ceva normal. Nefumatorii urmareau fumatorii oriunde s-ar fi dus. Puteau fi treizeci de locuri libere pe partea de nefumatori a terasei si puteau fi 100 de locuri libere inauntru. Nefumatorii veneau mereu la fumatori, dupa care priveau cu ura la Manowar, la nenorocitul ala care ii otravea cu fumul lui de tigara. Asa ca doamna rabda pana nu mai putu – cam trei secunde, adica – dupa care il intreba pe Manowar daca ar putea sa o stinga, pentru ca ii face copilul sa tuseasca. In opinia lui Manowar nu era o tragedie nici daca murea blestematul de copil. In definitiv, doamna era alba ca laptele, iar copilul era negru ca laptele cu cacat. Se intreba cum anume o deranjeaza pe doamna fumul de tigara, da’ n-o deranjeaza sa suga pula unui negru. Insa nu era locul. Nu era momentul. Nu era tara potrivita pentru asa ceva. Prin urmare, Manowar facu ce facea de obicei in cazuri de-astea: raspunse scurt in franceza ca nu intelege limba engleza si fuma in continuare. Era safe. Era mai probabil sa castigi la loto decat sa dai peste un somer care sa vorbeasca o limba straina. Doamna se propti in fata lui si incepu sa repete, dar mai tare, gesticuland. Manowar gasea fascinant felul in care oamenii sperau ca daca vorbesc mai tare, interlocutorul care nu le vorbeste limba va intelege. Ridica din umeri si sufla un norisor de fum spre doamna. Exasperata, doamna incepu sa latre in mijlocul terasei ceva legat de straini si de Brexit. Manowar o privi aparent perplex, dupa care se ridica sa plece. Se apropia ora. In trecere, o calca accidental pe doamna pe degetul mare de la picior. Era o chestie obisnuita pentru doamnele bine din West Midlands sa iasa la plimbat copilul pe terasele de fumatori in trening si-n slapi, iar pantofii 45 ai lui Manowar nu ratau aproape niciodata. Trecu imun la urletele doamnei si se indrepta spre council.

In fata cladirii un boschetar si ceva council worker stateau de vorba. Ii depasi si se duse cuminte la doamna de la “receptie”. Ca o superba problema de geometrie, doamna-ceva-paki de la receptie si limba engleza erau perfect paralele. Dar era-n regula – Manowar afla ca nu era in locul corect. Trebuia sa iasa din cladire, sa treaca pe langa cacatul acela explodat si sa faca stanga, apoi iarasi stanga. Era-n regula. Se putea descurca cu asta.

Se gasi intr-o camera mica, un fel de sala de asteptare formata din trei pereti si-un birou in spatele caruia se gaseau o doamna si doi domni. Doamna il intreba daca a venit pentru casatorie. Galant, Manowar ii zambi si-i spuse ca se asteapta sa fie invitat undeva inainte, un cinema, o iesire la zoo, ceva. Doamna nu zambi. Dimpotriva, ii arunca o privire otravita si-l intreba daca i se pare ca aici este un pub. Lui Manowar nu i se parea ca este un pub, pentru ca nu se mai auzeau basinile, dar, desi traia de atatia ani in UK, isi pastrase cele mai de cacat glume romanesti, asa ca din cand in cand ii mai scapau. Tusi si spuse ca este aici pentru treaba aia cu cetatenia. Doamna ii latra sa ia un loc si sa astepte, asa ca Manowar se aseza pe un scaun care parea slobozit de cateva mii de ori de cateva mii de pakis. Nu-l deranja – era in blugii aia buni pe care-i purta cand smulgea buruienile din curte.

De cealalta parte a camerei, el si ea se holbau la avizier. Copilul lor de 5-6 anisori zburda nestingherit urmarind un avion imaginar prin camera. Spre deosebire de Manowar, ei chiar erau acolo pentru casatorie. Era ceva comun in UK. Te apucai de fumat, de droguri, faceai un copil, te casatoreai. Manowar nu era genul de om care sa judece toate curvele troglodite dupa tot felul de standarde invechite. In schimb, era genul de om care sa intinda genunchiul pentru a se asigura ca un copil care alearga in jurul lui isi rupe picioarele si cade-n botnita – ceea si facu in timp ce parintii lui citeau afisele. Privi absent in alta parte – pentru ca era si genul de om care nu-si asuma ce facea, ca doar nu era vreun tampit. Ca si cum n-ar fi auzit urletele proaspatului pilot dobarat de inamici.

Cand, in cele din urma, fu chemat la birou pentru intalnirea programata, o grasa ii spuse simplu sa vina cu ea. Manowar nu era chiar un Sherlock, dar banuia ca ideea nu era sa sara peste biroul ala si sa ajunga la ea. Rabdatoare, doamna ii explica: iesi din cladire, mergi nu la prima usa ci la a doua si acolo te astept eu. OK. Asa ca Manowar trecu de prima usa – cea cu semnul de handicapat pe ea. Ajunse la a doua usa – cea cu semnul de handicapat si cu semnul de “No Entrance” pe deasupra. Se gandi ca hmmm, nu poate fi intrarea pe la no entrance. Cauta din ochi o a treia usa. Nu era. Merse inapoi la prima, asteptand rabdator. Un minut mai tarziu, doamna iesi nervoasa pe la cealalta iesire si latra scurt la Manowar “am zis la a doua usa!”. Manowar merse inapoi, se uita din nou la semnul de no entrance si privi intrebator la doamna. Doamna ii explica “E pus acolo ca sa nu intre lumea pe aici! Intra!”. Parea logic, plin de sens. Manowar intra.

Nu-si facea probleme legate de acte. Spre deosebire de toti boschetarii refuzati la rezidenta, de exemplu, Manowar se ducea pregatit. Marturie statea rucsacul lui umplut din nou pana la refuz cu tot felul de cacaturi – de la bank statements pe ultimii 6 ani pana la facturi, scrisori de la HMRC, p60s si ce se mai nimerise p-acolo. De exemplu, cand aflase ca trebuie sa fie recomandat de un cetatean britanic care sa contrasemneze cererea lui de pasaport pe la 12 noaptea, Manowar completase rabdator cacatul ala injurand printre dinti si-l pusese pe Patrick sa falsifice p-acolo ce era de falsificat. La 1 noaptea, completau si semnau la foc automat. Cand descoperise ca trebuie sa fie scris pe-o poza de mana de catre respectivul cetatean britanic ca “sa moara mama, asta care aplica e chiar ala din formular”, il pusese pe Patrick sa scrie frumos acolo. Cand aflase ca e necesar sa semneze un cetatean cu ceva profesie of good standing sau cam asa ceva, Manowar apelase fara jena la sotia lui Patrick, certificata ACA/ACCA/CEVA. Cand aflase ca de data asta nu mai sunt luate in considerare facturile si bank statements, ci doar scrisorile de la angajator sau de la guvern, Manowar ceruse nu una, ci doua scrisori de la lucru. Sa arate de cand lucreaza si cat castiga. Si luase oricum si facturi/bank statements in micul rucsac de 500 de kg care-i indoia coloana. Completase frumos si citet totul, chiar si codul aplicatiei pe formular, impreuna cu datele cardului de debit. Manowar era un tip pregatit, nu era genul de lache care se gaseste pur si simplu nepregatit in momentul X cand totul atarna de-un fir de ata.

Desigur, asta nu avea sa conteze.

Doamna il privi scarbita. Vedea zeci de Manowari zilnic. Toti veniti sa-i cotropeasca mosia. Si pe buna dreptate. In definitiv, la cele 200 kg ale ei, femeia chiar avea nevoie de spatiu, spatiu pe care poate-l si micsorau ochelarii ei – ochelari care-i aminteau lu’ Manowar de cum isi luase vreo doua palme pe cur cand sparsese borcanul ala mare cu muraturi al maica-sii. Pareau facuti din acelasi material. Poate chiar erau. Cine stie cum functioneaza reciclarea, pana la urma?

Ajunsera la acte. Doamna il intreba de ce a completat codul ala de sub barcode pe aplicatie. Atent, Manowar explica: pentru ca asa scrie pe hartia de la guvern. Pai, da, ii raspunse doamna scarbita, dar hartia aia e gresita, nu stiai? Manowar ridica din umeri, acceptand infrangerea. Nu stia. In ciuda celor 20 de ani traiti in Romania, Manowar chiar nu stia ca hartiile care-i sunt oferite si cerute de catre guvern sunt gresite. Ar fi trebuit, dar nimeni nu era perfect. Doamna marai ceva, scoase niste etichete cu alte barcodes si le lipi pe hartii, peste barcode-ul deja existent. Manowar se scutura brusc, incercand sa alunge gandurile care-i treceau prin cap legate de cat de simplu ar fi sa falsifice niste treburi. Nu era momentul.

Fu intrebat de ce a adus testul de limba engleza. Raspunse la fel de scurt ca-i cerut pe site-ul guvernului. Doamna ofta. Era clar ca avea de-a face cu un dobitoc care punea botul la tot ceea ce citeste pe internet. Cu astia nu te puteai intelege. Probabil regreta faptul ca nu se lasase de scoala. Ea invatase. Luase probabil A pe linie. Si pentru ce? Ca sa ajunga sa vada zilnic zeci de cretini care cred tot ce citesc pe internet. Probabil cretinul din fata ei era si anti-vaccin. N-ar fi mirat-o.

Doamna il puse sa completeze din nou formularul de pasaport, pentru ca pe cel gata completat era trecut codul aplicatiei corecte, ori ea schimbase barcode-ul, asa ca trebuia recompletat cu codul nou. Manowar nici nu clipi. Scoase un pix negru – am zis doar, Manowar era prevazator – si se chinui iarasi sa completeze blestematul de formular. Manowar ura sa completeze formulare, in special pe cele care contineau cifre. Avea o problema cu cifra 4. Desi o facea exact cum fusese invatat, ca pe-un scaun intors, lumea se astepta sa arate a 4 de-asta. Asa ca mereu i se bagau hartiile sub nas si era intrebat ce cifra e aia si unde-a fost invatat s-o faca? Iar daca facea invers, patea exact la fel, se-ntelege. Iar cardul lui – care trebuia trecut pe formular – continea cifra aia de cateva ori. Se intreba daca ar putea cere un card de la banca fara cifra aia pe nicaieri. Nu in serie, nu in data de expirare, nu in CVV2, nicaieri. Nu era momentul pentru astfel de prostii insa.

Doamna il intreba de ce a completat la referee acolo cu cineva care-i accountant sau cam asa ceva. Manowar vru sa raspunda, dar fu intrerupt de un “probabil pentru ca asa ai citit pe un site scris de niste moroni, nu?”. Manowar zambi si dadu din cap. Era OK. Doamna ofta si-i spuse ca e OK, are ea un formular si va fi completat – pentru ca-i satisfacuta ca e el ala din poza si din pasaport si Manowar ar fi trebuit sa stie ca ea e civil servant si va semna ea. Trebuia doar dezlipita poza. Manowar scoase inca 4 poze, de rezerva si oferi una. Cu ciuda, doamna observa ca Manowar a venit pregatit. Mhm. Manowar traia intr-o lume de idioti. Bineinteles ca era pregatit. Era mereu pregatit.

Tristul spectacol continua pana cand doamna facu cate o copie dupa fiecare act. Apoi semna, bifa si tot asa. La fiecare hartie gasi ceva in neregula. Nu era ceva in neregula, dar doamna gasi oricum ceva in neregula. Observa ca Manowar e cam grabit, ca abia ce-a facut un an de rezidenta. Era adevarat. Manowar tinea doar sa scape de porcariile astea pentru straini. De situatiile alea interminabile in care trebuia sa dovedesti cine esti, de unde esti, ce-i ma-ta, ce-i tac-tu. De joburile ratate pentru ca awwwwh, angajam doar cetateni britanici, stiti, considerente de securitate…Manowar stia. Doamna rase a tebecist si intreba “doar nu iei Brexitul in serios?”. Manowar clatina din cap. Nu lua nimic in serios, cu atat mai putin Brexitul.

Timp de 10 minute, doamna critica diverse. Actele. Guvernul. Pe Manowar. Tot. Manowar privi absent, intrebandu-se daca sunt camere de filmat in incaperea aia si evaluand cel mai rapid mod de a lovi cu pantoful sub rotula doamnei. Nu parea prea greu. Incepu sa-si dea pumni in coapsa, un tic nervos ramas de pe vremea cand taica-su ii repeta la nesfarsit “nu da in femei, boule, femeile trebuie respectate, le regulezi, nu le bati”. Dupa incidentul cu domnisoara aia careia ii sparsese dintii si capul, Manowar avusese parte foarte des de toate frazele cheie ale unei educatii alese – femeile trebuiau slobozite respectabil, nu batute. Le puteai slobozi in pupile, de exemplu, dar nu puteai sa le atingi nici cu o floare. Era o chestiune de respect, iar Manowar intelesese perfect, pentru ca exprimarea tatalui sau nu era chiar atat de criptica, ce dracu’. Asa ca-si mai futu cativa pumni in coapsa.

Doamna incepu sa aseze atenta hartiile intr-un plic. La ultima, se inmuie complet. Farmecul lui Manowar o cucerise. Asta trebuia sa fie. Nu putea avea legatura cu faptul ca tocmai ii vazuse salariul ala obscen pe hartia de la angajator. Brusc, se oferi sa-l ajute daca are nevoie de ceva. Si, ca sa fie bine, ii dadu emailul personal si numarul de telefon. Ca poate va avea intrebari. Manowar ar fi vrut s-o intrebe niste lucruri. De pilda, ce mananca – pentru a taia chestiile alea de pe lista de cumparaturi a nevestei. Sau de unde i-a cumparat councilu’ scaunul acela care tine o foca de 200 de kilograme bataindu-se, ca alea de la IKEA pe care le cumpara el se rupeau la 90kg. Dar Manowar era un gentleman si un tip educat de un alt gentleman, asa ca multumi si intreba doar cat trebuie sa plateasca. Doamna cantari plicul. Avea ceva grame. 8 lire. Manowar dadu absent cu cardul si multumi. Fu invitat sa iasa, desi, daca era s-o credem pe doamna, putea sa mai astepte cateva ore pana iesea si ea de la lucru – moment in care ii putea explica procesul. Manowar citise procesul deja – era fan Kafka, pana la urma – asa ca nu avea nevoie de explicatii. Spuse ca i-ar fi de mare ajutor, dar, din pacate, trebuia sa ajunga inapoi la lucru. Cand se ridica de la birou, Manowar observa ca doamna ii ia fara jena pixul negru – unicul din casa – si-l baga in poseta. Nu spuse nimic, dar se gandi ca macar ai nostri fura cu mai mult stil. Se felicita ca nu a pus si bricheta pe masa si iesi.

Ajunse inapoi la masina cu senzatia ca a uitat ceva. Isi verifica pasaportul. Actele. Rucsacul. Telefonul. Cheile. Toate erau acolo. Si totusi, uitase ceva. Ce ar fi putut fi? Oh, well. Porni masina si iesi din parcare. Nu avea timp de ghicitori – trebuia sa ajunga acasa pentru interviu. Ar fi fost totusi penibil sa participe la interviu parcat pe undeva pe hard shoulder pe autostrada (prevazator, isi instalase si pe mobil Zoom, dar spera sa nu se ajunga acolo).

Cand ajunse acasa, mai avea 20 de minute pana la interviu. Hotarat sa faca un lucru bun, Manowar apuca cheia franceza si batu in calorifere. Nimic. Nici gand sa porneasca blestemata de caldura. Nu-i era frig, ba chiar era rost de transpirat, dar era hotarat sa rezolve problema. Lua ambele chei si incepu sa deschida caloriferele. Unul din ele rasufla indelung si, in cele din urma, scuipa niste apa. Mda, acolo se strangea aerul. Dar nici gand de caldura. Manowar reseta boilerul. Il porni in modul test. Boilerul mergea perfect. Apa fiarta curgea la chiuvete. Ce dracu’ putea fi? In drum spre camera, observa cu neplacere ca e o problema cu alarma. Alaturi, termostatul era setat la 19 grade. Cocosat si usor transpirat, Manowar nici nu observa cand cheia franceza ii lovi piciorul, in cadere. Simti doar cum ii curge scuipatul din gura. Mda. Poate de-asta nu merge boilerul. Pentru ca nu are de ce. Ca-n casa sunt 22 de grade, iar el e setat sa tina temperatura la 19. Poate. Cine stie? Seta termostatul la 30 de grade, de test. Cateva secunde mai tarziu, boilerul zumzaia, caloriferele se incingeau, iar Manowar se intreba daca toti oamenii sunt la fel de prosti sau este pur si simplu el mai special.

Se aseza la birou, porni webcamul si se loga pe zoom. Any moment now. Securistul odios urma sa intre si el in conferinta si sa-i prezinte lui Manowar un rahat invelit in magiun. Era tipic pentru securisti. Manowar stia bine cine-s ei si cu ce se ocupa sau cum ii fac pe-aia de la NSA sa roseasca, dar era perfect dispus sa mimeze faptul ca nu intelege ce-ar urma sa faca. Care-ar fi noul lui job. Isi exersa cel mai fals zambet din istorie la webcam. Exersa gesturile obisnuite. Era numai bun. Arata ca unul din tinerii aceia care-s incantati de faptul c-au fost invitati la interviu. Clipi ca un om care urmeaza sa creada tot ce i se spune. Cu 3 minute inainte ca securistul sinistru sa intre pe fir, Manowar arata perfect capabil de a obtine jobul. Se gandea doar la vremurile alea in care era anti-sistem. Poate ar fi putut sa fie in continuare anti-sistem, dar era o chestie de dragoste, iar Manowar nu si-o putea uita pe prima: banii. Securistul intra si el in conferinta. Il privi incruntat pe Manowar. Tusi scurt. Hello. In afara razei webcamului, Manowar isi scarpina un coi si zambi senin. Unii refuzau joburile astea. Nici macar nu aveau chef sa discute cand aflau despre ce e vorba si pentru cine. Aveau principii si credeau in drepturile omului. Manowar, pe de alta parte, avea un mortgage si credea ca-i cazul sa mai ia unul.

In definitiv, era ca peste tot. Orice faceai, nu urcai prea mult in domeniul privat. N-aveai cum. Cand incepea sa mearga bine, apareau capusele. Managerii. Sub-managerii. Clica lor. Si-n cele din urma, totul se ducea pe pula. Asa ca, pana la urma, daca vroiai bani, tot la securisti ajungeai. Era diferit doar nivelul. Isi lua privirea aia usor entuziasmata si tampa de IT-ist pasionat de tehnologie. Nu era necesar prea mult teatru, oricum. Securistii erau peste tot la fel, convinsi de faptul ca restul sunt mai prosti. Manowar n-avea nici cea mai mica intentie de a-l contrazice. Nu de banii astia, oricum. Repeta in gand cuvintele cheie.

Isi dorea sa-i poata spuna securistului adevarul. Ca el nu are o problema cu a distruge oamenii sau cu a da o mana de ajutor la asta – sau chiar doua. Ca, pana la urma, chiar ii face placere si-l amuza. Ca pe el nu-l deranjeaza deloc ca oamenii sunt supravegheati, analizati, manipulati si, daca-i necesar, anihilati. Ca-n definitiv, suntem si-asa prea multi pe planeta si prea liberi. Ca, pentru el, nu era foarte relevant ce se intampla cu restu’ lumii. Dar nu se putea. Ar fi tras semnale de alarma. Ar fi fost cu red flags. Asta era jocul si nu puteai castiga daca nu jucai dupa reguli. Cam cum era cu femeile. Nu puteai sa le spui cum esti si ce vrei. Desi stiau cum esti si ce vrei. Iar tu stiai ca stiau. Dar nu puteati discuta onest. Ar fi fost jignitor pentru amandoi.

Cortina se ridica.

“Hello”

Daca ai chef sa-mi dai o cafea, o poti face aici

43 Responses to “Viata in UK – part XXXIX – doar o alta zi (neterminat)”

  1. Ala says:

    Fabulos! Sa-ti traiasca pasaportu nou!

  2. Manowar says:

    Inca nu. Cand/dupa ce iau cetatenia. Daca. Vom vedea.

  3. Orbu says:

    Well bafta la securisti, ca cetatenia ti-o dau aia .

  4. Manowar says:

    It’s OK.

    Ceva ore mai incolo m-au invitat si securistii la interviul final.

    Ramane de vazut daca mi se infunda acolo sau nu.

  5. Orbu says:

    Tre’ sa iti scrie cineva pe poza ca esti tu? Lol. Pai ori sunt securisti, or se prefac ca nu sunt?

  6. Orbu says:

    De inteles asta cand nu ai alte acte care dovedesc identitatea, gen la primul pasaport, sau daca l-ai pierdut, dar cand aplici la cetatenie. Presupun ca aia stiu ca ai deja acte cu poze, iar daca le-ai falsificat pe alea, ce-ti cer ei acolo e doar ceva mai multa munca, nu o piedica reala.

  7. Manowar says:

    Ala-i jocul. Alea-s regulile. Csf, ncsf.

  8. Delia says:

    Am ras bine, ceea ce e bestial la inceput de zi pe care urmeaza sa o petrec intre alti oameni.
    La faza cu boilerul setat pe 19 grade am pus si putina cafea pe haine, mai ales ca nu esti atat de special.

  9. Ciprian says:

    Chapeau ! Mi- ai facut ziua mai buna.
    Ai grija cu boilerul, cred ca are ceva personal cu tine.

  10. IulianS says:

    GCHQ?

  11. BogDan says:

    Merci pentru începutul fantastic de zi. Forța fie cu tine, zic 🙂

  12. Tibanul says:

    Marele Alah sa te ajute in nou aventura securista!

  13. Ady says:

    Am o nedumerire în organism: cum trebuie pictată de mână cifra 4 ca să nu te întrebe nimeni ce cifră e aia și unde ai învățat s-o pictezi?! (Tot ca pe un scaun întors am învățat și eu s-o pictez).
    Și, ai idee, dacă pictez cifra 8 ca pe două gogoloaie unul peste altul (și nu ca pe un șarpe răsucit care-și roade coada) are cineva vreo nedumerire/problemă?!
    Hm, unde am mai auzit eu de cărat 5 kile de acte pt că funcționarii publici nu pot verifica în sistem și că nu trebuie să crezi tot ce scrie pe site-ul guvernului?! Aaa, în țara lui “numai la noi nu se poate nimic”.

  14. Allen says:

    Meanwhile pentru cine nu stie, Romania are presedintia consiliului UE in 2019. Deci ne pregatim s-o primim pe Theresa May la Bucuresti si sa vedem live cum arata Europei degetul mijlociu.

  15. Neurogamer says:

    Sansele ca o sa fii in Londra chiar sapt viitoare? Wink wink nudge nudge

  16. aditzah says:

    Baaa, luati-ma si pe mine la bere.

  17. Patrick says:

    GCHQ?

    Nu si-l permit. Platesc slab de tot aia.

  18. Deria says:

    Nici n-am ce comenta. Astept continuarea.

  19. Neurogamer says:

    Da’ io^

  20. Manowar says:

    Sansele ca o sa fii in Londra chiar sapt viitoare? Wink wink nudge nudge

    Da, dar nu stau de vrajeli si beri, ca sunt pe fuga acolo, cu treburi 🙂

  21. Neurogamer says:

    Gotcha^

  22. DCA says:

    Chapeau.

  23. Ion Rutz says:

    As cumpara cartea :)))

  24. C says:

    this one goes in the book, amiright? looking forward for it

  25. Livache says:

    si pina la urma ce uitasesi? cardul? 🤪

  26. Mel says:

    E buna faza cu călcatul accidental 👌

  27. super_fotbal says:

    De ce cacat ai pune piedica unui copil asa d-ampulea? Pe restul le inteleg intr-un fel, dar asta imi da cu virgula.

  28. Manowar says:

    Pai, ca sa nu mai alerge. Alergatul e periculos. Ar putea sa se impiedice, sa cada si sa se raneasca. E important sa fie educati de mici.

  29. super_fotbal says:

    Esti rau.

  30. Manowar says:

    Nu. Rai sunt parintii care-si aduc boracii urlatori intr-o sala de asteptare. Daca le place sa isi auda javra latrand intr-o sala de asteptare, le-o recomand p-aia de la A&E.

    Ultima oara cand am verificat, am dat cam 1600-1700 cu totul pentru cetatenie. Pot cumpara o masina de banii aia. Asa ca de banii aia as cam dori sa astept in liniste. Sau daca trebuie sa aud urlete, macar sa stiu ca-s cu motiv sau ca le-am cauzat eu.

    It’s that simple.

    Stiu, pare greu de inteles. Nu e. E doar iluzia aia ca si alti oameni sunt datori sa-ti suporte boracul. Nu am idee de unde a aparut.

  31. super_fotbal says:

    Deci nu ai fute un picior asa ca random unui copil care merge pe strada?

  32. Manowar says:

    Depinde de copil. Unii chiar sunt urati. Sau, mai rau, nu-s albi.

    Da’ hai sa lasam asta, ca efectiv nu-i important. Sa zicem ca nu-mi plac boracii aia de cacat urlatori din spatii inchise. Si nici parintii lor de cacat care-i lasa sa urle-n spatii inchise. Trece-o si tu in boxu’ ala cu “am inceput sa-l suspectez pe Manowar ca nu-i chiar perfect”.

  33. super_fotbal says:

    Ma plictisesc in gradina, nu o sa pierd prea mult somn pe tema asat. Gen exista pedofili pe lumea asta si daca ar fi sa fac pe justitiarul ar trebui sa incep cu ei. Mi s-a parut asa putin aiurea ca mi-am amintit de o faza cand ma jucam in nisip in spatele blocului si a trecut un bulangiu si mi-a futut un voleu de am ramas jos. :-??

  34. super_fotbal says:

    Ia d-aicea boss o scena din lupta romanilor cu psd-ul. O sa se cace dragnea pe el cand o sa citeasca. Bagami-as pula-n filmele lor de labagii.

    Vasăzică, participanții la mitingul PSD au asigurat transport gratuit, mâncare, vizită la Parlament și la Catedrala Mântuirii Neamului, toalete ecologice, scenă și super sistem audio in Piata Victoriei, pază și protecție cu elicopter inclus, organizare și logistică impecabilă.

    Bravo.

    Știți ce nu vor avea?

    Ceai.

    Da, ceaiul ăla de ne era oferit de niște tineri voluntari, asta iarnă, in Piața Victoriei.

    Îi mai știți?

    Ăia de zgribuleau săracii, seară de seară, cot la cot cu noi, cu câte un termos într-o mână și un pahar în alta, tot invitând: “Hai să luați un pahar să vă încălziți, că se vede că ați înghețat. De când stați în viscol?…” Și plecau mai departe.

    Un pahar de ceai. Cald. Nu era mare lucru. Dar ți-l ofereau oamenii aia cu atâta prietenie, și atâta drag, că te lua prin surprindere. Nu cereau nimic în schimb. Doar ți-l ofereau și plecau mai departe.

    A fost cel mai bun ceai băut vreodată.

    PSD, poți să ameninți, să șantajezi, să minți, să manipulezi dar nu ai sa reușești niciodată să faci un ceai dintr-ala.

    Pentru că avea niste ingrediente, pe care tu nu le vei avea niciodată.

  35. Manowar says:

    Am ras.

    Cumva, nu cred ca fix ceai vor taranii adusi cu japca la 30 de grade. Poate niste pufoaica.

    Mie mi se par adorabili astia. La modul serios, nu la misto. Azi vorbeam cu ai mei si le ziceam sa voteze psd forever. Ei cica nu, ca aia sunt comunisti si strica tara pentru tineret. Logic ca a urmat intrebarea “asa, si? Copiii tai deja au plecat, de care tineret iti pasa? Da-i in moloz, voteaza-ti pensie mai mare hehe”.

    Pana la urma au inteles.

  36. Deria says:

    Azi in tramvai un putoi de vreo 14 ani intarata un caine de-ala cu riduri si radea ca apucatu’ de isprava. Eu si asa sunt un pachet de stres de mai mult timp incoace, vorbeam la telefon cu maica-mea, m-am oprit si am urlat la ala micu’ sa se cace-n curtea lui, daca are chef, nu in mijlocul de transport in comun, printre oameni. O secunda a ramas blink-blink, dupa care hi hi hi din nou, la un moment dat a venit si m-a atins pe umar, gen, sa ma sperie. M-am intors si l-am intrebat daca are chef de 112, ca rezolv urgent. A coborat la urmatoarea statie.

  37. super_fotbal says:

    Eu m-am enervat putin, ca e fake. Daca ala chiar credea in ceaiul ala poate era amuzant, da asa s-a scremut asa putin sa faca si el o postare si asta e tot ce a putut. Mi-ar fi rusine sa scriu asa ceva.

  38. Deria says:

    Vezi, @Mano, daca nu mi-ai dat ID-ul de FB? Acum puteam sa sharuiesc poza cu

    Încolonați la ordinul inspectorului școlar general din cadrul ISJ Maramureș, dna. Moldovan Ana, primii dascăli au pornit “cu entuziasm” spre București unde vor milita pentru “libertatea prosperității fără cătușe și zăbrele”.

    În traducere liberă, liber la furat din bani publici:
    PROSPERITATE fără cătușe și zăbrele, noul slogan PSD.

  39. Neurogamer says:

    Lol. This^ Dupa ultimu protest din ian 2017 inca mai ragai a pula. Multa multa luata de la psd oricum. Urmatoru protest o fost din Stansted lol

  40. Manowar says:

    Urmatoru protest o fost din Stansted lol

    Mult mai eficient si mai constructiv, zic eu. De fapt, asta le explic alora de aici de ani de zile. Protest tacut.

    Vezi, @Mano, daca nu mi-ai dat ID-ul de FB?

    Ai unul fara prieteni romulani?

  41. Bing Bing says:

    De la mama unui prieten, “intr-o femeie nu se da nici cu o floare… , se da cu tot ghiveciul”.

  42. Evdite says:

    Lol, astept continuarea, misto rau scris!
    In the meantime, Basexu:
    “Statul paralel? Eu l-am creat, iar Dragnea l-a lins”