Weekendul in care Manowar se odihneste. In gura.

Se facea ca era vineri si toata lumea era asa, fericita, in jur.

Era vineri, ora 17:30, iar Manowar zacea in scauno-fotoliul lui de la lucru, asa, intr-o rana, fara nici un chef.

Toti colegii lui Manowar erau pusi pe hehe-hihi-uri. Ca vine weekendul. Ca e misto weekendul. Toata lumea zambea, iar mieluseii dansau cu lupisorii pe campii. Parca pana si pakis puteau mai putin infiorator si parca si indienii incepusera sa vorbeasca engleza. Atat de frumos era. In aer era un miros de iasomie si se auzea un cor de ingeri guitand din strafundurile plamanilor De Profundis.

Peste aceasta adunatura din care se revarsa fericirea, plutea amenintator spectrul depresiei lui Manowar. Da. Pentru ca Manowar, spre deosebire de muritorii de rand, nu vedea nici macar un motiv – NICI UNUL, AM ZIS – sa se bucure de weekend. Nu, nu doar pentru ca era un cinic desavarsit si-un sictirit sinistru. Nu. Nu pentru ca nu bea in general alcool, asa ca il lasau rece iesirile la baut in weekend. In definitiv, daca esti genul ala de om care se simte bine in propria voma, nu te opreste nimic din a te imbata si-n cursul saptamanii. Nu, nu asta era cauza. Nu era nici din cauza ca in weekend e normal sa te duci la primul pub care se termina-n “tree” (cherry, apple), pentru ca acolo ies studentele sa fie agatate si futute prost, iar el avea deja o nevasta. Nu era din cauza ca-i mergea prost la lucru. Hell, no. Pentru a saptea oara (pe numarate si pe luate) fusese chemat de manageru’ lui sa fie laudat pentru ca-i atat de extraordinar de epic si munceste atat de mult si de bine. Incepuse chiar sa devina obositor. Cum pula mea e sa te intrerupa cineva tot timpul ca sa-ti multumeasca pentru ca muncesti la job si ca le scrii in engleza clientilor, in Anglia? Deci nu, nu era nici din cauza asta.

Era din cauza ca Manowar dezvoltase un fel de al coispelea simt si simtea cand venea un weekend de cacat. Incepea sa simta asa, aerul vibrand, iar zeii lui particulari incepeau sa-i sopteasca: coaie, nu te duce acasa. Stai aici, ca stai bine. Uite, merge netul. Uita-te pe facebook. Fa ceva cu viata ta.

Manowar inchise ochii si se trezi zguduit de Stephen. SO HEY LIVIU, AREN’T YOU GOING HOME? IT’S 6:15 ALREADY. Mda…OK. Manowar ofta, se ridica si pleca spre gara. Pula lui.

Acasa-l astepta ranjitoare Ondilol. Ondilol avea un ranjet caracteristic, ceva intre Belzebut care-a mai primit in gazda 5000 de pacatosi si-un cotoi pe care un retardat incearca sa-l inece in lapte. IUBY, NE MUTAM! Da. Asta era.

Manowar ura cu pasiune mutatul. Daca si-ar fi facut o lista cu activitatile preferate, ar fi aratat cam asa:

#1 …

#2 …

….

#4500 trebuie sa-mi cumpar papuci

…

#9800 ar fi cazul sa sterg totusi noroiul de pe pervaz, ca nu se mai vede praful

…

#20452 ce-ar fi sa vizitez un muzeu

…

#57680 trebuie sa merg sa-i iau un cadou frumos lui Mobutu Sese Seko

…

#99173 e timpul sa ma mut

Fara dubiu ca ura mutatul atat de mult din cauza relatiilor sale mirobolante cu sexul opus. Cumva, de Manowar se lipeau tipe care ori aveau casa lor, ori plateau rate la casa lor, ori stateau undeva in chirie si-ar fi vrut sa imparta cheltuielile. Asa se face ca relatiile astea se terminasera pana pe la vreo 25 de ani cu “ok, ne despartim, muta-te”. Iar Manowar trebuia sa puna mana pe telefon, sa cheme un taxi (sau mai rau, pe Alex), sa impacheteze, sa care, sa care sus, sa despacheteze. Intr-un final, se saturase si-si luase o cocioaba, incepand sa priveasca amuzat cum carau, impachetau si despachetau femeile, in timp ce el isi fuma tigara pe balcon. Da, Manowar era un tip educat si n-ar fi adus niciodata un animal in casa, de exemplu, necum o pisica.

In cazul respectiv, totusi, era inevitabil. Manowar statuse mult mai mult decat trebuia la altcineva, “pana gasesc ceva de inchiriat”, sperand prosteste ca la agentiile imobiliare din Inglishstan lucreaza oameni normali, nicidecum trimisii Satanei, cretinopati fara scapare, spammeri idioti sau all-in-one pakis. Era acea inocenta caracteristica omului prost, care crede ca atunci cand dai un anunt ca vrei sa inchiriezi ceva, pozele pe care le-ai pus sunt facute in apartamentul pe care-l inchiriezi, sunt mai recente de 8 ani si apartamentul chiar exista.

Intr-un final, gasise un apartament. Cam hm, cam miau si mai ales cam extrem de nemobilat, dar eh, alba, neagra, trebuia sa se mute. Exista o mica problema: pentru a se muta, avea nevoie de-o masa si de-un pat. Macar atat. Asa, ca-n puscarie. Se-ntelege ca masa si patul nu existau si se-ntelege ca vineri, la ora 7, cand ajunsese acasa, era cam tarziu sa mearga sa le caute undeva.

Ziua de sambata veni si Manowar se trezi plin de sictir. Stia ca trebuia sa ajunga in IKEA. Manowar ura IKEA cu pasiune. Nu era doar ura omului care merita mai mult si mai bine de-atat. Chestia asta incepuse pe vremea cand lucra la Zapp. Manowar era trezit zilnic de janel, ridicat de la birou si luat la pranz. Janel se plictisea si nu intelegea sa se plictiseasca singur, asa ca-l lua cu el pe Manowar. “Hai la pranz!” ciripea el lihnit, iar Manowar se ducea la pranz, pentru ca handicapatii de la Zapp mutasera in pula lui 90% din companie undeva pe langa Dambovita, asa ca nu mai livra nici maaa-ta mancare-n Balotesti-City. Era o vreme cand optiunile erau “mananca la McDonalds si fa-te de 200 de kile” sau “mananca in aeroport si fa-te de 20 de kile, ca la cati bani iti raman dupa un pranz acolo, o sa postesti 30 de zile”. Era misto atunci. Optiunile astea disparusera cand se deschisese cacatul mizerabil de IKEA, pentru ca toti colegii lui de cacat mergeau doar acolo si, ce sa faca, doar nu era sa fie el ala care le strica tuturor cheful, asa ca ramasese optiunea “mananca prost si ieftin, dar repede, ca traficul pe DN1 e futut si trebuie sa ajungem inapoi rapid”

Daca scapase intr-un tarziu de IKEA, ajungand sa moara de foame la lucru, meritul nu era nicidecum al lui, ci al poporului roman care, in frunte cu Andreea Esca, invada zilnic IKEA pentru ca se dusese vestea ca acolo se mananca ieftin. Sigur, suedezii incercasera sa potoleasca avantul fomist al daco-romanilor cu cateva mici manevre de cacat, cum ar fi sa blocheze drumul, astfel incat sa nu mai poti ajunge la haleala daca nu te plimbi intai prin toata poponaria lor de cladire, dar toata lumea stia ca nu poti opri toparlanul fomist pus pe facut economii la potol. Adica, toata lumea stie ca are sens sa te duci din centrul Bucurestiului pana-n Otopeni pentru a manca o inghetata la 1 leu, ca vedeta TV, chiar daca pentru asta trebuie sa schimbi 3 autobuze – faci economii. Da, faci, pentru ca nu-i dai magazinului de la parter 1,5 lei, iar pe autobuz circuli fara bilet, ca doar nu esti prost.

Desi scapase de chestia asta intr-un final, pastrase o ura viscerala pentru IKEA si pentru tot ce era suedez, in general. Asa se facea ca numai gandul la IKEA il umplea de spasme pe Manowar asta, doar ca era inevitabil. Sambata nu prea aveai de unde cumpara mobila, sa o si gasesti, sa ti-o si livreze. In alta zi, da, poate, dar sambata? Hell no.

Asa se face ca anti-eroul nostru porni spumegand spre IKEA, cu Ondilol langa el. Nu se lasa intimidat de boracul negru care urla din toti bojocii in autobuz, fix in spatele lui. Poate alt om ar fi cedat nervos si ar fi strangulat boracul, dar Manowar repeta litania impotriva puscariei: “Sa nu strangulez. Strangularea transforma boracii in cadavre. Cadavrele strangulate duc la puscarie. Voi infrunta boracul. Ma voi gandi la piramide de catei morti si in locul in care urla el acum, voi ramane doar eu”. In definitiv, nu era vina boracului ca urla ca un descreierat pentru ca ma-sa il pusese in locul special pentru carucioare cu mecla la geam (si, implicit, cu spatele la ea), asa ca boracul asuda latrand din rasputeri – de teama ca ma-sa l-a parasit acolo – si incercand sa se ridice. Curva aia imputita si neagra de ma-sa il semi-ignora, zicandu-i din cand in cand pe-un ton voit-autoritar SIT DOWN. Boracul tacea jumatate de secunda dupa care incepea din nou in Fa minor: RRAAAAAWWRRRGHHHHHLLL MMMMMOOOMMMYYY!111

Intr-un final, boracul fu tras afara din autobuz de negresa imputita care-l cacase, iar Manowar ofta fericit. Liniste. Atat de liniste. Acum va avea liniste pana la destinatie. In aceeasi secunda, Ondilol ii dadu un ghiont “Iubi, la prima coboram”. Nu conteaza. Se va bucura de statia asta ca si cum ar fi ultima. In liniste. Va savura fiecare metru parcurs (pentru ca, pula lui, in Anglia sau aiurea, Manowar folosea sistemul metric si-si infigea pula pana la plasele in cine inventase yarzii, picioarele si milele)

Ajuns in magazin, teroarea puse stapanire pe el. Simtea ca n-a fost o idee buna sa plece lesinat de foame de-acasa, cu gandul ca si la IKEA or avea ceva hash brown cu bacon – ca, nu-i asa, ori suntem in Anglia, ori nu mai suntem!. Simtea ca va sfarsi infulecand trogloditele de chiftele imputite la fel de suedeze ca pakistanezii. Pana atunci, insa, avea de mers ca un retard fara cap printre miliarde de raioane, raioane pline de paturi gandite pentru copii fara cap, pentru ca alta explicatie nu exista pentru un pat care are sub 2 metri lungime. Chiar daca esti o starpitura de barbat de 1.50 cu mainile sus, tot vrei sa te poti tavali-n patul ala cum se tavaleste Veta-n pula – fara sa cazi.

2 ore si trei crize de plans cu sughituri mai tarziu – inclusiv scena cu “vreau la mama” – Manowar infuleca spumegand “chiftelutele suedeze” printre maraituri. Ondilol infuleca alaturi, absenta, imuna la iadul care-i inconjura. Cand, dupa alta ora si jumatate, ajunsera la coada aia nenorocita de la iesire, la partea cu transportul, Manowar era in pragul unei crize de isterie. 3 niggeri imputiti stateau si frecau pula acolo, in timp ce idiotii care cumparasera de la IKEA (ca Manowar, de exemplu) se aliniau asteptandu-si randul. Manowar impinse anevoie cele coispe tone de mobilier-bucati, o sprijini ce Ondilol de una din bucati si iesi la o tigara. Avea nevoie sa se relaxeze. Orice era mai bine decat sa vada 3 niggeri care ignora clientii si, pana la urma, nimic nu se putea intampla afara, la o tigara.

In fata lui, la iesirea din magazin, cotaia (da, da, exact) din cur o babaciune. Sa tot fi avut cu vreo 15 ani peste varsta la care n-o mai fute nimeni, adica batea in vreo 40 de ani deja. Decis sa ignore aerul voit-seducator al panaramei si mersul ei de “m-am futut in cur cu un stalp de telegraf”, Manowar iesi sictirit, privind intr-o parte, se sprijini de-un perete si-si aprinse o tigara. Panarama mergea de colo-colo si, intr-un final, veni spre Manowar. Galant, Manowar ii oferi bricheta, cand auzi fatidicul “Excuse me, can I steal a fag off you?”. Un om mai inteligent, un om care n-ar fi fost femeie, ar fi vazut lucirea de nebunie din ochii de caprioara ai lui Manowar si-ar fi plecat, dar omul din fata lui era o femeie – si in mod cert nu din psihiatrie castiga bani, pentru ca ramase, asteptand raspunsul. Manowar se uita cu ura si urla : MAY! Panarama, vag blocata, se uita nesigura “sorry, what?”. MAY I STEAL. A FUCKING CIGARETTE. A CIGARETTE. NOT A FAG AND NO, YOU MAY NOT AND YOU CERTAINLY CAN’T, UNLESS YOU OWN A FUCKING MAGNUM. Panarama auzi accentul oribil franco-rus al lui Manowar si pleca scarbita mormaind “polish faggot”.

Manowar intra inapoi in magazin si vazu ca Ondilol aproape ajunsese la casa. Dadu un sut discret in pernitele pufoase care-i cazusera unei pizde din carucior si il intreba pe niggerul de casa cum merge. Niggerul ii lua datele si-l puse sa plateasca 25 de lire transportul. Daca un cumparator platea pana-n 250 de lire, transportul era 15 lire. Daca sarea de suma respectiva, era 25. IKEA stia sa-i pedepseasca pe idiotii care cheltuiau prea multi bani pe rahaturile lor imputite. Manowar plati zambitor cu un “coliva ma-tii” adresat niggerului, iar niggerul ii dadu chitanta. Deja ii anuntase pe cei doi prosti ca nu era disponibil serviciul de livrare in seara aia si nici baietii aia profi care le asamblau.

Manowar se cara acasa si se uita la un film extraordinar de prost, cu un subiect si mai prost si actori de mana a coispea (The Raven, 2012). Pagina de net nu-i mergea. Janel, ca de obicei, nu era de gasit nicaieri si nu-i daduse vreodata acces pe hypervisor. In ciuda rahatului de KeepAlive de apache pus pe off, jegul la de vmware se mai ducea in pula cu satelitul ocazional. Cu spatele rupt in pizda de la carat si impins bucati de mobilier, se intinse in cel mai prost pat din lume si adormi.

Cand se trezi, era duminica si soarele stralucea – semn sigur ca va munci undeva, inauntru. Manowar nu-si amintea prea bine ultimul weekend in care se odihnise fara sa-l futa nimeni la cap cu nimic, dar stia sigur ca pe vremea aia nu avea buletin. O ajuta pe Ondilol la facut bagajul, chema un taxi care-l jepcari ca pe hotii de cai si, dupa vreo 30 de minute de stat in trafic de pomana, cu paltonul pe el (ca nu mai incapuse in bagaje), cobori in fata noului cuibusor de sandileli, ca de nebunii nici nu putea fi vorba.

Ajunsi in casa, trantira bagajele cat colo si plecara la cumparaturi pentru ca, nu-i asa, ce sloboz con sangue e o casa fara un de-ala pe care se calca rufele si-un de-ala pe care se-ntind la uscat? Plimbarea de la Sainsbury spre casa, prin parc (carand rahaturi lungi si metalice) il inviora ca un glont in ceafa, facandu-l sa se simta plin de energie ca un om prospat calcat de tren.

Cand Manowar observa ca mobilul pe care trebuia sa fie sunat de catre imbecilii de la IKEA era aproape descarcat si afla ca Ondilol uitase transformatoarele “dincolo”, gemu de fericire. Ondilol trase dupa ea un carucior de-ala de cumparaturi care trebuia dus inapoi si pleca sa ia haleala si transformatoarele. Manowar ramase singur, asteptand telefonul. Lasa, isi spuse el, se intoarce si ea pana vin aia. Cu gandul asta il gasi telefonul de la IKEA, iar vocea de paki lesinat care-l anunta ca ajung si ei intr-o ora il umplu de o stare de bine. Din fericire, starea de bine ii trecu urgent, cand pakistanezii ii lasara patul si masa in fata casei si plecara. Uitandu-se-n jur, Manowar, cu abilitatile sale de detectiv innascut, observa ca sta la etajul 1, ca Ondilol nu-i nicaieri si ca, prin urmare, va trebuia sa care singur pe scari cacaturile respective. Le cara linistit, gandindu-se “30 de lire. 30 de imputite de lire. Atat m-ar fi costat sa le care si asambleze imputitii astia, dar normal ca nu lucreaza duminica. De ce-ar lucra? Daca, doamne-fereste, un emigrant retardat ar avea nevoie de ele? Ia mai da-l in pula mea”. Icni de vreo cateva ori, isi aranja hernia si carabani toate rahaturile in casa.

Se tranti pe canapea si-si aprinse o binemeritata tigara. Ce pula lui. Doar nu mintise de pomana ca-i nefumator la agentie.

10 minute mai tarziu, Manowar blestema IKEA. Nu era doar faptul ca reusise sa asambleze totul perfect pana la stadiul de masa cu 3 picioare, asamblata in pozitie imposibila, ca altfel nu merge. Nu. Era pur si simplu socat de faptul ca idiotii de la IKEA gasisera de cuviinta sa faca tot felul de desene neamuzante, fara a scrie insa vreun rand de instructiuni. Manowar vorbea si scria foarte bine cateva limbi straine, dar retard-cartoon-ish nu se numara printre acestea, iar ultimul picior al mesei nu vroia sa intre nicicum. Era exact ca pizda Ralucai din clasa a X-a in care nu reusise sa-si opinteasca pula nicicum.

Cam asa il gasi Ondilol, behaind de spate si blestemand suedezii. Impreuna, fortara piciorul mesei sa intre, dovedind inca o data ca, daca nu-s cel mai inteligent cuplu, in mod cert ar putea candida pentru “cel mai fortos”. Masa arata incantator si se potrivea in peisaj exact ca o mitraliera intr-un serial despre comuna primitiva.

Se odihnira un pic, iar Manowar exclama incantat “ia te uita, acum chiar trebuie sa te fut, pentru ca eu unul cu degetele astea in mod cert n-o sa mai fiu in stare sa dau o laba cat de curand!”. Ondilol ii zambi si-i spuse ca-l iubeste si apreciaza efortul depus – cel putin asta intuia el ca inseamna “menj bazd meg a kurva anyadat azokkal a gethes ujjakal”.

Cand ajunsera la pat, Manowar rasufla usurat. In sfarsit, daduse de niste desene la fel de tampite si tot fara instructiuni, dar macar era mult mai mult de munca si mult mai greu.

Cand termina cu patul, Manowar intelese ca nici de futut nu-i cazul – pentru ca, oricat nu si-ar fi folosit degetele, tot ar fi trebuit sa-si foloseasca macar coatele pentru a se sprijini, iar ale lui era futute in toate pozitiile. Dar hei, patul era facut si macar nu era aproape nimic de mancare. Prevazatoare, Ondilol adusese mancarea si-i prezentase optiunile : sa manance jumatate de lipie cu sunca in tigaie sau sa se descurce.

Fericit, Manowar infuleca jumatatea de lipie, scrise textul asta, vazu ca-i 10:15 si pleca la Pizza Hut pentru ca, oricat de scumpa ar fi pizza aici, macar n-au de-aia europeana, de care-i place lui. Toate astea nu mai contau. Macar urma sa vina ziua de luni, cand te poti duce la lucru, unde totul e relaxant si trebuie doar sa muncesti. Cel mai probabil va adormi gandindu-se ca nu-i nici o afacere sa iei un apartament cam nemobilat la 700 si sa dai cam 300 pe mobila…