Managers – versiunea britanica

Intalnire cu manageru’ fix dupa ce-am fost promovat.

Uite. Astea sunt problemele cu care ne confruntam. Te-am promovat, cam aici avem nevoie de ajutorul tau.

Problemele sunt clare, nici nu se pune problema sa fie ceva dificil de inteles. Asta asa…sa nu fiu prea criptic. Problema majora este ca au angajat oameni incompetenti – din diverse puncte de vedere.

Unii pur si simplu nu-s buni din punct de vedere tehnic. Ca in orice domeniu tehnic, e bine ca te prezinti nu stiu cum, da’ tu esti adus acolo pentru a rezolva probleme tehnice. Si degeaba esti tu prietenos si te place lumea si alte alea daca te pun in fata problemei si te uiti ca bunica la unix.

Altii sunt pur si simplu idioti si incapabili sa inteleaga munca intr-o echipa. Altii nu vorbesc engleza. Nu, serios, au angajat un spaniol cu care mai mult am vorbit in spaniola, ca engleza lui e cel putin haioasa. Si nu ar fi asta o problema neaparat, ca linuxu’ are aceleasi comenzi, nu-i pasa in ce tara te-ai nascut. Da’ chestia e ca asta este customer-facing role. Gen te suna clientul si iti spune ca are o problema, tu trebuie sa discuti cu el si sa-i oferi o rezolvare, nu un “si, senor – cafe con leche por favor y la cuenta” sau gen. Da’ au ei solutia: il angajeaza si-l trimit la cursuri de limba engleza. Bineinteles, e omu’ aici de ceva vreme si nici gand sa-l trimita cineva undeva. Altii pur si simplu n-au chef de munca. Si, la urma, evident, sunt aia care n-au coispe ani de-acasa. Genu’ ala de bovina care primeste un telefon de la un client stresat ca i-a picat siteul si raspunde cu “dea? bine, o sa ma uit eu…mai incolo”. Eventual adauga si un “daca o sa am chef”.

Se-ntelege de la sine ca nu ajuta cu nimic faptul ca managerii sunt lemn. Da’ lemn. Unul dintre ei a avut o idee buna in toata cariera – sa fi fost prin 1990, probabil. Poate. Habar n-am. Celalalt e un tampit mic, gras, chel si stresat, care-i pe faras. Pentru a lamuri mai clar problema, lucrurile stau cam asa (paranteza mai lunga)

===

Suntem prin 2012. Ma angajeaza astia pe o pozitie inferioara cunostintelor mele. In mod normal le-as fi urat multa muie cu oferta lor cu tot, da’ chestia e ca eram in Romania si…doream sa plec din Romania. Asa c-am plecat urland, la modul ala…bine, o fi de cacat, da’ e biletul de plecare si mor in pula mea in tara asta de oagari. Da, banii sunt cam putini, pozitia cam muie, da’ e OK, intr-un an de zile ori imi dau ei mai mult, ori imi dau altii.

2013. Se anunta o pozitie deschisa la noi, e loc de promovare. Ma duc eu, aplic like a domn, mai aplica vreo 4-5. Din una-n alta, o primesc. Mai cu hr, mai cu mr, dar o primesc. Bani in plus, alta viata. Si mi se spune asa, sec, ca da, eu lucrez ca un zeu, da’ acum, promovat, trebuie sa incerc sa-i fac si pe restul sa munceasca la fel. Sa ma mai ocup de ei, sa-i mai invat, sa. Mdeah? Bine.

Asa ca eu mi-am facut treaba pentru care eram platit si ceva pe deasupra. Targeturi atinse si depasite – si nu numai de catre mine, da’ asa, la nivel de departament. Inca mai troneaza foile cu targeturile scoase la imprimanta si depasite, agatate de toti peretii. Cam vechi, asa, da’ inca-s acolo.

2014. Se anunta iar pozitie deschisa, iarasi loc de promovare. Pai bineinteles c-am aplicat. Cam fara chef (jobul de-acum; sa zicem doar ca nu-mi place, da’ banii sunt bani si asta e). O mica problema: nu imi prea doream pozitia, asa cum n-o doresc nici acum. Drept urmare, cand m-au intrebat aia “si ce faci daca n-o primesti”, le-am mormait sictirit ca ma doare-n pula, mai politicos, mai pe limba lor, da’ cu mesajul clar. Prin urmare, n-am primit-o. Am primit in schimb o marire frumoasa de salariu. Asa, de “sa nu-l suparam”. Si au avut perfecta dreptate – nu m-am suparat. NUMAI CA.

Problema a fost, cum mi-a zis mai neoficial fostul meu sef – FOSTUL, DA, LOL – ca…ala care-a primit pozitia a cam amenintat ca altfel pleaca. Si nu-mi dau seama de ce nu i-au ras in fata, ca e util ca igrasia. Numai ca de-atunci m-a durut fix in pula de echipa lor si de targeturile lor. Mi le-am atins pe-ale mele, restu’ sa mi-o ia in falci. Si, nici vorba, au luat-o falci grupa mare. Da’ asa, serios. Daca targetu’ e 75 si 80 e mega excelent, ei au vazut frumos cum de la 82 s-a dus la 80, apoi la 74, apoi la 70, apoi la 60, iar acum la 52, pe principiul “cu o floare nu se face primavara”.

Si-aici a aparut problema managementului. Ce sa vezi, mie mi se rupea pula de targeturi. Eu faceam tichete. Ale mele erau bune. Ale altora nu prea. Asa ca mie nu-mi putea reprosa nimeni nimic, dimpotriva. Brusc m-am retras si din recrutare. Ia gata cu luat interviuri, evaluari si treburi, ca doar mai sunt stiri de citit pe net. Doar ca mai sus, in upper management, au inceput sa comenteze. Bai, managerilor, ce pula mea faceti? Ati primit o echipa de 82, ati adus-o la 52? Serios-serios? Si mai e o problema. Spre deosebire de mine, care-mi luam bonusu’ trimestrial fix si aveam un salariu mai mare ca ei, managerii aveau un salariu fix mai mic, da’ un bonus baban la targeturi atinse. Gen 10 mii/an in minus fata de mine la salariu, da’ un 25k bonus la targeturi depasite. Parca altfel iti incepi ziua cand in ziua de salariu iti intra banii aia + 25,000 de lire, este? Deja are si cafeaua gust bun, nu-i asa?

Si s-au dat ei de ceasul mortii. Sa faca. Sa dreaga. Sa angajeze oameni care sa faca treaba buna. Care sa. Da’ intrucat ambii manageri erau mai prosti ca noaptea, evident c-au futut un cal in pizda. Asa se face ca s-a ales echipa numai cu trogloditi – cei descrisi mai sus. Unul dupa altul. Daca eu ma uitam la un interviu la cunostinte tehnice, potential, politete, reactii (plm, macar cu atat sa ma aleg de la facultate, ca-n rest…), boii s-au trezit fara mine. Asa ca merg unii care iau interviuri, se uita la ce-a facut ala bine sau nu si atat. Genu’ ala de cretini care se uita la un om o ora si nu pot spune nici ce grupa de sange are. Si normal ca se aleg numai cu cretini pe banda rulanta.

2015, recent. Apare iar posibilitatea de promovare. Pe principiul “lol, tot nu vreau pozitia, da’ de ce n-as primi eu o crestere de salariu iar”, am aplicat iar. Ghinion, am primit-o. O sa primesc si cresterea de salariu, macar atat. Ca-n rest n-am de ce sa ma bucur.

===

Asa ca acum au venit iarasi cu lacrimi in ochi. Cum facem sa imbunatatim echipa, ca uite, targeturi, ca uite, probleme. Sa va traduc eu in limbaj de om normal “coaie, sa moara mama, nu ne-am mai luat bonusuri de nici nu mai stim cum arata si nu doar atat, da’ primul tau manager, care ne e noua manager acum, are o pula de 2 metri plina de zimti si sifilis cu care ne fute-n cur si ne da afara daca nu rezolvam”. Pentru ca fix asa-i primul meu manager. E un tip finut, sud-african, genu’ ala care vorbeste zambitor si prietenos. Dupa care-ti rupe curul si mai multe nu. Zambind, evident, ca sa te simti intre prieteni.

Si-aici am eu o problema – de la WoW mi se trage. Pur si simplu nu-i suport pe cretinii cu care trebuie sa lucrezi, da’ care nu vor sau nu pot sa-si faca treaba. Si nu merg pe principiul ala cu “nu stii, iti arat, nu poti, te ajut, nu vrei, te oblig”. Nu, ca nu-s eu genul ala de om. Eu sunt genul care-si baga pula-n ma-ta.

Asa ca atunci cand vin astia cu probleme si incep cu “uite, Manowar, am venit sa-ti cerem ajutorul, ce sa facem noi cu echipa aia”, imi vine sa-i iau la palme. E o chestie cu managementul pe-aici care ma seaca.

Le semnalezi unor tampiti de manageri o problema. Coaie, uite acolo – arde. Iar ei iau o privire intelectuala si intreaba “aha, si ce vei face pentru a rezolva problema”. Si-aici vad eu rosu in fata ochilor. Pai futu-ti norocul ma-tii, E ECHIPA TA, CE-O SA FACI _TU_, NU CE-O SA FAC _EU_ PENTRU A-TI REZOLVA _TIE_ PROBLEMELE, BOU NATANG!

Ma cheama tampitii si incep. Uite, avem o problema, targeturile nu sunt atinse. Aha, da? Ia da-mi si mie laptopul tau un pic, ca eu n-am, sa-l pun la proiector. Da, da, da, ia sa vedem. Mdaaaa. Uite, DE-ASTA nu atingi targeturile. Aici, in punctele astea, ai problemele astea, X, Y, Z – clar detaliate. Si nu ma asteptam la o medalie sau ceva, da’ m-as fi asteptat la un “holy shit, ce prosti suntem, noi nu le-am fi gasit – multumim”. Hai nu neaparat si cu o marire, da’ macar asa, un “multumesc, o sa ma ocup”. Ca nu costa nimic. Doar ca-n loc de asta, ce aud? “holy shit, ce interesant; le poti rezolva?”.

Pardon? Adica, esti atat de prost incat nu-ti poti gasi probleme. Adica, apelezi la ajutorul altora. Adica, vin, sunt amabil si ti le prezint si analizez eu. Si tu ma intrebi ce-o sa fac eu pentru a-ti rezolva problemele, cand tu esti in postura de-a fi dat afara, in timp ce eu sunt in postura de-a primi o marire? Pe bune? Pai nu-i suport pe idiotii de genul asta. Una e sa spuna “aha, pai, uite, cam astea sunt solutiile, ne poti ajuta cu vreuna, pretty please?”. Alta e s-o arda in “si cum o sa-mi rezolvi problemele?”. Pe-astia din urma ii trimit direct la cacat, din principiu.

Cam asa-i managementul englezesc. Prea prost pentru a gasi o problema. Prea prost pentru o analiza. Prea lipsit de coaie pentru a propune o solutie – pentru ca solutia implica o schimbare. Si daca schimbarea e riscanta? Daca merge prost? Sa nu ne asumam noi ceva – noi suntem manageri. Deah? Pai, how about muie cu pikameru’?

Asa ca acum stau pe cur si ma gandesc senin la cum vor fi concediati astia doi. Ma uit la cum ala mic si gras si cu chelie isi cauta job si-i din ce in ce mai stresat, in timp ce eu sunt din ce in ce mai relaxat (si mai promovat, trolololol). Nu-i vorba, am solutii, am sugestii, am pula mea. Da’ sunt pur si simplu alergic la jeguri de-astea incompetente. Dupa care probabil ma voi uita si mai senin la cum incep sa dispara oameni din echipa. Genu’ ala de dorei “incurajati” sa plece. Asa, brusc. Vorba aia, eu banii mi-i iau oricum – mai multi decat iau ei, hehe.

Una peste alta, echipa aia mergea bine. Eu mai luam mariri, aia mai ciupeau cate ceva de pe urma muncii mele, treburi de genul. Dupa care s-au trezit baietii ca “plm, daca n-ai amenintat si tu ca pleci…”. A, da? Pai, stati asa, boss. Ca tot nu amenint. Da’ plecati voi. Da, stiu, e amuzant, poate credeti ca-mi dau mai multa importanta decat trebuie – da’ nu e cazul. Era cu doliu cand lipseam pe-acolo. Un singur angajat calcat pe coada si gata, s-a terminat cu bonusuri si cu mariri si cu pula mea, iar acum ne uitam la cum s-ar putea sa ramanem someri (nu eu, ei). Si toata treaba asta s-ar putea rezolva simplu cu un “bai, uite, am procedat gresit atunci, am facut o tampenie, nu a fost corect fata de tine si-am comunicat si treaba asta ca niste amatori imbecili, pula mea, suntem barbati, bem o bere si ne cerem scuze, ne strangem mainile, e ok? hai, da-te-n sloboz de-aici, ca nici tu nu esti perfect”. Si chit ca-s genul de hater care te tine minte forever and a day la o faza de-asta, as zice ca-i ok, pula mea, suntem barbati, asta e, handshake si gata.

Doar ca nu se va rezolva, iar astia doi probabil se indreapta cu pasi mari spre somaj. Pentru ca boii baltii nu-si cer scuze. N-au cum, nici nu le trece prin cap. De gasit solutii singuri nici se pune problema. De aplicat, cu atat mai putin. De ce?

Pai, sunt manageri britanici.

Si-n timp ce unu’ din ei se da de ceasul mortii si-si cauta in disperare job, eu ma uitam mai devreme ca au inceput sa infloreasca chestiile prin curte iar. Pula mea, promovarea am luat-o (sa ma fut in ea), marirea de salariu vine saptamana viitoare, incepe sa se incalzeasca pe-afara, alea-alea. Ce-i drept, si eu lucrez aici in companie. Da’ stiti cum e: degeaba ai manageri britanici daca angajezi romani. Adica, e frumos sa ai un manager britanic. El gandeste “holy shit, ce ma fac?!”, dar spune “si cum o sa-mi rezolvi tu problemele?”. La care romanul spune…dracu’ stie ce spune. Da’ ce gandeste stim cu totii: “ma doare-n pula de problemele tale”.