Femeile si vesnica lor nefericire

Nu poate fi negat faptul ca ultimii 100 de ani au insemnat printre altele si un salt imens in ceea ce priveste “drepturile” femeii. De la dreptul de a candida si a vota in unele locuri pana la aberatiile curente aduse de “feminism”. In mod normal, ai putea crede ca asta ar fi facut femeile mai fericite. Doar ca nu, nu le-a facut mai fericite. Dimpotriva.

Si aici s-ar putea intreba un om normal “bai, dar daca aveti atat de multe chestii acum fata de cate aveati atunci, de ce sunteti in continuare nefericite?”.

Exista doua raspunsuri la intrebarea asta.

Primul raspuns este ca e o chestie de asteptari. Adica, sa fim seriosi, daca luam o femeie din anii ’40, s-ar fi declarat probabil fericita daca sotul nu-i umplea capul de pumni … prea des. Pe de alta parte, daca intrebi o femeie din 2015 ce anume ar face-o fericita in cadrul casatoriei (mentionez casatoria pentru a pastra consistenta aici, atata tot), o sa primesti un pomelnic nesfarsit cu “ce trebuie” si “cum trebuie”. Asteptarile unei femei de la cuplu in 1940 nu insemnau mare lucru. Are un job? Avem mancare pe masa? Plateste facturile si nu bea tot salariul la carciuma intr-o seara? Ma fute uneori si nu ma bate constant? Epic! Fericire. Asteptarile unei femei de la cuplu in 2015? Nu le mentionez, pentru ca nu am atata loc pe hard. Daca pentru o femeie din Romania din 1970 ar fi fost fericita sa aiba o masina de spalat, ca nu mai spala la rau, ca maica-sa, o femeie din 2015 nici nu concepe sa nu aiba o masina de spalat automata, cu storcator si nu stiu mai ce. Asteptari diferite si atat.

Al doilea raspuns e ca “libertatea”/”eliberarea”/”egalitatea” au fost niste daruri otravite. Femeile le-au cerut insistent si le-au obtinut, pentru ca, pana la urma, nici barbatii n-au fost mai destepti. Iar acum ca le au, descopera incet-incet ca nu-s deloc placute si ca nu si-au dorit asa ceva.

Hai sa lamurim o chestie. Prin 1900 toamna o femeie ar fi putut aplica la un job care cerea “in scris” sa fie atragatoare si amabila si nu stiu mai ce. Nu erau prea multe care sa aiba un motiv sa munceasca, dar mai existau. Si s-ar fi putut trezi concediate daca apareau intr-o zi oarecare la lucru aratand mai … dubios. Mai putin aranjate, sa zicem. Sau brusc mai grase. Asta era societatea. Iar femeile au salutat faptul ca “au scapat” de asa ceva. De inteles. Dar au scapat cu adevarat?

Pentru ca-n ziua de azi, desi e ilegal sa ceri intr-un anunt sa arate bine, sa fie nu stiu cum, ei bine, angajatorii inca se mai asteapta la asa ceva. Nimeni nu vrea o grasa nespalata prin birou. Nici macar alte femei. Pe langa asta, lucrurile merg mult mai departe. Exista (cel putin in Romania) anunturi pentru angajarea unei secretare…”disponibila pentru calatorii de lucru in weekend la munte, la cabana, cu directorul”. Stiti ce-nseamna. Prin comparatie, in 1900 toamna, nici n-ar fi indraznit un barbat sa ceara asa ceva. Era o chestie de reputatie, ce dracu’, nu puteai cauta sa-ti “angajezi” curve. Cat despre “frumusete” si derivatele ei, e de la sine inteles ca au accentuat nefericirea femeilor – in mare parte din vina lor.

Stiti voi standardele alea cu “trebuie sa ai cu 15 kg mai putin decat chestia aia cu inaltimea, adica sa ai vreo 60kg la 175cm”? Nu le-am inventat eu. Nu le mentin eu. Stiti toate pastilele alea minune pentru pierdut kilograme (si distrus ficatul, tesuturile si ce mai e in drum)? Nu le laud eu, nu le aprob eu – ci vreo pustoaica pe undeva, prin vreun liceu, care-i spune colegei ca ea asa a slabit, sa fie frumoasa si herpaderp, ca trebuie sa-si faca selfies pe plaja cu vreun cocalar. Exemple? Pai, ia aruncati o privire aici, daca aveti stomacul tare.

Stiti voi toate femeile alea cu silicoane (si nu numai in sani) care apar peste tot (filme, prezentari de moda, altele)? Nu le-am cerut si nu le aprob eu. Stiti voi machiajul? Mie mi-e greata de asa ceva (serios, e gretos sa saruti o femeie care-i plina de spoiala). Atingi o femeie pe obraz si e de parca ti-ai infipt degetele in clei uscat. O saruti si pe urma te stergi la gura. Dar femeile isi impun standardele astea. Si chestia asta duce la diete drastice. Duce la pastile. Duce la alergat de nebuna pe malu’ lacului 3 ore la 4 dimineata. Duce la “nu, nu merg la o pizza” si la “nu merg nu stiu unde, ca tre’ sa ajung la sala dupa lucru”. Si, sincer, nu-mi dau seama cum ar putea fi fericita o fiinta (nu neaparat o femeie) daca trebuie sa se trezeasca la 4 pentru a alerga pana la 7, sa faca un dus, apoi sa sara-n masina/autobuz, sa mearga la lucru 8 ore, incercand sa arate vesela si plina de energie (c-asa-i frumos in corporatii), sa bage vreo 2 ore de overtime (ca nu mai vine avansarea aia…nici pentru ea, nici pentru un barbat, dar evident, vede doar faptul ca n-a primit-o ea), ca apoi la 9 seara sa plece acasa, unde poate sa faca fix ce doreste ea timp de vreo doua ore (cel mult), ca a doua zi iar trebuie sa se trezeasca devreme.

Daca in trecut putea fi o problema felul in care aratai (desi limitele erau complet diferite, in sensul ca nu astepta nimeni 90/60/90), acum e din ce in ce mai amuzant felul in care fiecare femeie se chinuie sa arate la lucru si mai si. Sa nu fie cu 30 de grame mai “grasa” decat colega. Pentru ca SIGUR (si) in aia va sta alegerea unui Dorel de a promova o fiinta sau alta. Sa mai discutam de haine sau altele? Nu cred ca-i cazul. Daca eu ma duc la lucru imbracat cu ce-am gasit pe jos prima data dimineata (carefully hanging my clothes on the floordrobe), cele mai multe femei incearca sa ajunga la lucru aranjate cam ca de-o nunta. A unei printese.

Cer barbatii asta? Hell, no. Ca barbat, va pot spune ca nu mi-ar putea pasa mai putin de felul in care e imbracata si cat de aranjata e tanti de la HR. Sau tanti de la Marketing. Sau tanti de la Contabilitate. Hell, din partea mea, pot fi imbracate intr-un sac si pot cantari 300 de kilograme. Pe-un picior. Nu mi-ar putea pasa mai putin. Dar ele “stiu” ca asta e ceea ce conteaza, ca asta le va duce catre o viata mai buna. Si cu cat se afunda mai mult in astfel de mizerii, cu atat isi distrug mai mult viata personala – ce-a mai ramas din ea, pentru a fi corecti. Pentru ca daca o femeie “nu a intalnit” cumva “barbatul potrivit” pana la varsta X, stie ea ca-i din cauza ca nu s-a machiat suficient, nu si-a pus silicoane, nu s-a imbracat de la X etc. Asa ca mai baga niste alergare, mai baga niste pastile, mai strang bani de-un silicon – in timp ce le putrezesc dintii-n gura, desigur. Si, sa nu fiu inteles gresit, nu am nimic impotriva femeilor care-si intretin fizicul. Bravo lor si la mai mare. Da’ nu cu orice costuri. Iar daca-i o chestie care caracterizeaza femeile de pe toata planeta…ei bine, asta-i faptul ca nu inteleg conceptul de “limita”. Nici intr-o discutie, nici intr-o cearta, nici la job, nici la fizic. E pur si simplu dincolo de ele.

Ca rezultat, avem o femeie platita prost (pentru ca, nu-i asa, angajatorii au inteles sa dubleze numarul angajatilor cand au inceput sa angajeze femei; in schimb, le-au injumatatit salariile raportate la puterea de cumparare; astfel, “toata lumea castiga”), care arata vesnic obosita, nu-i aproape niciodata disponibila, iar foamea de bani, cariera si recunoastere ii ocupa tot timpul, asa ca-si planuiesc un copil cu Down pe la vreo 45 de ani. Sau hai 50, ca poate avem rate de platit. Dupa care, evident, se trezesc ca au atins 45-50 si-s singure, cu doua pisici, intr-o chichineata jegoasa – dar care e *A LOR*. In sfarsit, sunt independente si-si pot trai viata. Weeeee!

Cele mai multe femei nu stau foarte bine nici la “connecting the dots”. Gandirea logica/structurata nu e punctul lor forte. Astfel, ajung sa observe ca desi depun un efort aparent la fel de mare ca efortul depus de un barbat (sau chiar mai mare), sunt platite mai prost. Ce nu pricep e faptul ca nu conteaza atat de mult cat transpiri, ci rezultatul final. Iar daca un barbat a reusit sa uneasca in capul lui punctele A si B in trei minute si-a prezentat rezultatul corect, aia conteaza, nu faptul ca ele au transpirat 8 zile pentru a ajunge la acelasi rezultat – DACA ajung la rezultatul respectiv. Si nu-i o chestie de inteligenta aici, e o chestie de-aia cu barbatii care-s de pe Marte si femeile de pe Venus. Suntem sexe diferite si nu se manifesta doar in ceea ce priveste organele genitale. Cam de-asta nu veti vedea prea multe femei la volan care sa poata aproxima distantele, prea multe femei pilot de curse (nu, nu se pune faptul ca piloteaza curse comerciale cu pilot automat, imi pare rau), prea multe femei bune la fotbal. Au femeile alte calitati care compenseaza pentru lipsurile astea? Desigur. Nenumarate. Doar ca nu sunt platite foarte bine. Sigur ca o femeie poate aranja un apartament in asa fel incat sa arate extraordinar dupa 15 minute (nu ma refer la curatenie, ci la cum il decorezi), in timp ce un barbat poate fi lasat 3 luni, ca tot nu va scoate mai mult de echivalentul unei celule. Dar, cu cateva exceptii (ca, da, sunt femei care scot bani seriosi din design interior), nu prea plateste multa lume pentru asta. Sigur ca stau destul de bine cand vine vorba de organizare. Da’ e plin de firme care “organizeaza evenimente” peste tot si nu prea e plin de oameni care au nevoie de asa ceva. Cei care au nevoie de asta isi iau o secretara – si, cel mai probabil, dupa ce-o platesc cat sa nu moara de foame si i-o mai trag prin vreun birou, scapa de ea. Civilizat si frumos.

In ceea ce priveste relatiile cu sexul opus, femeile ies din nou destul de sifonate – si asta pentru ca ar vrea un lucru, dar ar vrea si opusul acelui lucru, in acelasi timp. Si nu e tot timpul din cauza ca-s proaste. Sunt destule care ar dori sa fie independente si “egale” si ce mai vreti voi, dar in acelasi timp ar vrea sa fie si tinute in brate (la propriu si la figurat). Sa nu-si faca griji, sa se rezolve totul cu un telefon, sa nu trebuiasca sa se culce devreme si sa se trezeasca si mai devreme, sa poata sta la o cafea cu prietenele, sa poata sta acasa si sa faca 5 copii cu care sa se joace, daca au chef – eventual cu o bona platita sa faca treburile de care n-au chef. Pentru ca “independenta” aia e frumoasa, nimic de zis. E dragut sa poti spune “nu, nu am chef de nu stiu ce, am chef sa fac asta”. Dar nu-i frumos cand trebuie sa si platesti pentru independenta si “egalitate”. Nu-i frumos cand nu mai poti intreba doar tu un barbat cat castiga si te trezesti ca te intreaba si el pe tine, iar raspunsul tau il face sa se tavaleasca pe jos de ras. Sigur, sunt multe, foarte multe femei care se descurca foarte bine cu banii – mai bine decat iubitii/sotii lor. Da’ privind la majoritate, lucrurile nu stau deloc asa. Iar in conditiile astea, nu-i de mirare ca piata e inundata de diverse carti si filme “de succes” care au aceeasi reteta: o obosita comuna, nici prea-prea, nici foarte-foarte, care intalneste cumva un tip super-mega-ultra-epic si care-o face si pe ea epica. Twilight? Check. Isi smulg adolescentele parul din cap. O, Doamne, da, sa geama planeta de tipi cu puteri magice – pe care sa ni le dea si noua; cate una, boss, sa ajunga la toata lumea – si neaparat cu sixpacks si o proprietate de vreo 5 hectare intr-o padure. Da’ neaparat cu internet si ultimu’ model de toaleta care nu te spala, ci te linge-n cur dupa, daca s-ar putea. 50 shades of fail? Desigur. Femeia sa faca un job retardat platit la misto, cat sa-si permita o bicicleta in rate, ca va aparea de undeva un miliardar (si se-ntelege, toti miliardarii astia din filme si carti au si ei sub 30 de ani si sixpack; de bere, eventual). Si desi ala-i un dubios cand vine vorba de sex, ea – cu puterile ei magice dobandite in lungul sejur de aranjat pe rafturi conservele – il va dezvata de astfel de chestii si-l va face sa futa numai in pizda. Si numai in a ei, se-ntelege. Si vor trai fericiti pana la adanci batraneti. Or some shit. Nu stiu, n-am citit cartea, n-am vazut filmul, da’ mi-a povestit a mea ca-n mare despre asta-i vorba.

De altfel, partea cu sexul e chiar amuzanta (pentru barbati). Pentru ca femeile si-au dorit destul de mult “independenta” si posibilitatea de a si-o trage cand vor ele, cu cine vor ele, cum vor ele. Si, in cele din urma, au obtinut asta (in tarile civilizate, cel putin). Dupa care au descoperit ca devine din ce in ce mai greu sa-si faca rost de-un sot, cand ajung sa-si doreasca unul. Pai, da, cred si eu. Ca-i un tip care are o prietena, tipei poate-i arde de ceva “mai serios”, dar tipului nu. Pentru ca, nu-i asa, de ce-ar avea chef de-o casatorie? Ce-o sa-i aduca in plus? In minus, la capitolul riscuri, destule (buna ziua, cu partaju’ va deranjez). Da’ ce ii ofera o sotie in locul unei prietene? Constrangeri aiurea si riscuri. Iar femeile nu prea au luat in calcul asta. Ca, da, o fi fost frumos pe vremuri cand te lua unul de nevasta pentru ca dorea sa ti-o traga. Da’ vremea aia s-a cam dus, iar daca azi nu mai ai tu chef sa ti-o tragi cu el, nu-i nimic – are alta chef. Si dispari din peisaj. Si iata un alt motiv pentru a te “intretine”, alt motiv pentru care alergi pe strazi nauca la 4 dimineata, spre vesnica disperare a unui om care inca doarme la volan si incearca sa se trezeasca inainte de-a ajunge la lucru (eu, de exemplu)

Asa se face ca femeia tipica a anului 2015, una pe la 30 de ani, sa zicem, nu are timp, nu are un partener stabil/reusit (si n-am nimic cu cele care nici nu-si doresc unul, sa-i dea inainte, mie-mi convine), nu are prea multi bani. In cel mai bun caz, isi plateste niste rate la ceva (casa, masina, ce s-a mai nimerit). Si nu discutam de palate si limuzine, ci de vreo chichineata troglodita si o rablaciune amuzanta (genu’ ala de Chevrolet care nou costa vreo 5000 de euro cu tot cu taxe). Timp nu prea are – ca-si construieste “cariera” – barbati – cum s-o nimeri (hai ca stiti cu totii cum e plin de disperatele alea care asteapta team-buildingul, doar-doar iese ceva). Cu copiii mai greu, cu vreo vacanta mai reusita si mai greu. La toate capitolele, de fapt, e “mai greu”. Si nu doar in Romania. E la fel si-n UK si-n US si pe unde mai vreti voi, cu cateva exceptii care nu fac decat sa intareasca regula (Norvegia, de exemplu ; tipa asta joaca WoW la mine-n ghilda, tocmai si-a luat o casa OKish cu iubitul ei, amandoi inca tineri and shit, vedeti mai multe pe profilul ei, daca o fi public, habar nu am si nu dau logout, ca nu mai stiu parola, lol)

In conditiile astea, mie mi se par destul de hilare studiile care incearca sa inteleaga de ce-s femeile mai nefericite acum decat in anii 70, 40 sau 1900 toamna. Pentru ca mi se pare ca-i destul de clar “de ce”.

Din pacate, in conditiile date, nici nu vad cum s-ar putea schimba lucrurile. Nu putem pur si simplu sa dam inapoi si sa revenim la asa-zisa societate patriarhala. De altfel, nici nu ne dorim (nici noi, nici femeile). In acelasi timp, solutia nu tine de “egalitate”. Degeaba va primi o femeie tot 2000/luna – cat primeste si un barbat. Daca ajungem acolo – DACA – femeile tot nu se vor putea simti egale. Si nu vor fi. Pentru ca, la finalul zilei, barbatul ala isi va termina treaba, in timp ce femeia va mai trebui sa stea vreo 3 ore la lucru. De ce? Pentru ca a ales un domeniu la care nu se pricepe, la care nu e buna – si trebuie sa transpire de doua ori mai mult ca un barbat pentru acelasi rezultat. Ah, de ce-a ales asta?

Pai…a vrut sa fie independenta. Si egala. Sa arate ca poate si ea. Si chiar daca n-a vrut sa arate asta neaparat, a trebuit sa arate asta. Pentru ca deh, vrea si ea un domn bine, iar domnul ala bine nu prea vrea o somera sau o coafeza. Si, in final, dupa multa lupta, femeia fix asta a obtinut. Barbatul ala cu ceva pretentii si jobul ala unde transpira. Pe barbat il pierde in timp (devine plictisitor sa astepti sa se faca 9, sa vina si a ta acasa). Cat despre job, parca-parca ceva nu-i in neregula. Rezultatul?

Nefericirea si vesnica pomenire.

E buna independenta (financiara si nu numai). E frumoasa. Tot frumoase sunt si drepturile alea pe care bunica-ta nu le avea. Dar, cumva, parca-parca era frumos cand i se deschidea usa bunicii, cand se putea trezi la 10 si nu trebuia sa alerge pe malul Dambovitei 3 ore pe zi. Si parca era frumos cand era curtata de domnii aia care deja aveau de toate. Parca. Dar, totusi, independenta…