Mortii vii

Îi vedeți în fiecare zi. Poate nu observați, dar chiar îi vedeți în fiecare zi. În momentul în care te obișnuiești cu ei și cu felul lor de a fi, nici măcar nu ți se mai pare anormal. EU îi văd în fiecare zi. Încă nu m-am obișnuit cu ei și nu știu dacă o să reușesc vreodată. Sunt peste tot…la muncă, la cumpărături, poate și acasă.

Vorbesc de tipul acela de oameni care, atunci când sunt întrebați ce mai fac, răspund automat cu un “bine” sec, fără a avea nevoie de-o secundă de gândire măcar. Poate au o durere de cap. Poate îi doare burta, piciorul, poate câinele le este bolnav…sunt mii de exemple pentru care ei nu fac deloc bine, dar totuși răspunsul e același, mereu același, automat deja. Intră în bloc, se întâlnesc cu un vecin, discută 2 minute spre și în lift despre suma imensă pe care o vor plati pentru întreținere și despre măgăriile făcute de guvernanți, după care intră în casă, își fac o cafea și se trântesc extenuați la televizor. Aceștia sunt morții vii…Ei nu mai folosesc nimănui, sunt total inutili pe aceasta planetă…ei nu urăsc, ei nu iubesc, nu se bucură, nu suferă…sunt ca și morți, doar că nimeni nu observă și tocmai de asta, nimeni nu îi plânge.

Se întâmpla din când în când să se strice ceva la mult iubita mea mașină … e Dacie, nu am pretenții, mă resemnez și iau taxiul sau autobuzul…dacă iau taxiul, taximetristul îmi spune aceeași poveste expirată pe care le-o spune tuturor de 30 de ani și pe care o va mai spune 30 de ani de-acum încolo, dacă va mai trăi atât. În fiecare zi i-o repetă fiecărui client dispus să-l asculte. Eu nu sunt unul dintre ei. Mie îmi sunt pur și simplu indiferenți, dar dacă totuși taximetristul în cauză devine prea agasant, e de ajuns o privire pentru a-l face să priceapă că nu mă interesează ce are de spus. E normal să înțeleagă: după atâta timp, a învațat să cunoască și el cât de cât omul. Fiecare client pe care l-a servit a ascultat parțial sau total povestea vieții lui și plângerile lui interminabile legate de cum “pe vremuri” era CINEVA (ah, câte aș avea de spus pe această temă…CINEVA…poate altădată) și cum, ca întotdeauna, printr-o lovitură sub centură a sorții…a ajuns taximetrist. Adaugă imediat că nu îi pare rău, că acum îi e mult mai bine, pentru a nu fi compatimit. Există și dobitoci care îl compătimesc și dobitoci care îl invidiază. În general, totuși, lumea nu-l mai ascultă pentru că, ori urăște societatea (ca mine)… ori urăște taximetriștii… ori are alte probleme mai grave.

Dacă totuși nu găsesc un taxi sau nu am bani sau dracu’ mai știe ce, iau autobuzul. În autobuz, mă lovesc din nou de morții vii. Invariabil, nu mă mai miră nici asta, ei sunt peste tot. Babuța din colț, care tace și privește tristă, dracu’ știe către ce, probabil prin noi, visând la trecut, când poate era mai fericită ca acum. Alături de ea, vecinul ei discută cu bunicul altuia despre anii ’40. Despre ce a făcut EL PERSONAL pentru cineva foarte important și cum “ehei, pe vremuri, beam cu șeful statului”, uitand ca atunci totuși “șefi” erau numai Regele și/sau Antonescu, în funcție de perioadă. După o vreme, moșul care ascultă îi atrage atenția celuilalt că încurcă borcanele și că atunci când Antonescu a îmbrăcat camașa verde, totul s-a schimbat. În final, totul este legat de ruși, de nemți, de Antonescu, de “soldați, vă ordon, treceți Prutul.. zdrobiți inamicul de la Răsărit” și de pretul laptelui. Invariabil, este vina lui Antonescu. Prețul laptelui este cel curent numai din vina Mareșalului. Dacă ATUNCI EL NU AR FI FĂCUT ȘI NU AR FI DRES…printr-o suită de evenimente imaginare, laptele nu ar fi fost la prețul la care e acum. În final, autobuzul oprește și ori cobor eu, ori coboară ei…important e că undeva, acolo sus, cuiva i se face milă de mine și încetează tortura – dar nu înainte de a auzi un “domnișoara, ridică-te de pe scaun, nu vezi ce vârstă are doamna?” , la fel de patetic ca și domnisoara în cauză sau avocatul de ocazie.

Ajung la lucru…Aici , vad aceiași oameni, care toata viața au visat doar să caștige la loterie, nu să FACĂ DRACULUI CEVA. Pentru ei, e simplu: toate problemele pe care le-au avut și pe care încă le mai au există doar din cauză că nu au câștigat la loterie. Cumva, ei sunt născuți cu DREPTUL de a câștiga la loterie, nici nu se pune problema altfel. Desigur, când am incercat totuși să le explic că-s niște idioți, iar loteria e tot o prostie sau o hoție (sau ambele), s-au uitat cu atâta milă la mine, încât am început să mă indoiesc de spusele mele…Ziua se poate termina după 10-15 “pauze de tigara”, căci muncim ca în Romania: fără chef, fără plăcere, fără satisfacții, fără bani sau pe bani puțini. Singurul variabilă a acestor pauze e subiectul discuției – și, de fapt, nici acela. Invariabil, se pornește de la loterie, se ajunge la bani, iar când se ajunge la bani, să te ții…Fiecare începe să blesteme directorii unui departament oarecare, pentru că nu-i normal ca ei să nu-și permită nici țigările, întreținerea, chiria și ce se mai nimerește în discuție, iar directorii să se “lăfăie” în mașini date de firmă, cu benzina gata platită, telefonul plătit de firmă cu convorbirile cu amanta plătite de firmă…Eh…dacă ar sta cineva să-i asculte, ar întelege perfect că EI (bârfitorii) sunt absolut indispensabili, spre deosebire de directori, care pot fi înlocuiți oricând…

In final, lucrul se termină și nu-mi pare rău că încetează discuțiile, întrucăt mâine vor reîncepe, cu același subiect penibil, cu aceeași lipsă de convingere sau de speranță…cu aceleași schimburi de rețete îngrozitoare, schimbate între gospodine abandonate, tocmai pentru că au fost prea gospodine și au uitat să fie femei…din nou, pierd firul și chiar mi-am promis să scriu asta. Pe drum spre casă, intru în câte un magazin, uneori pentru a cumpăra un banal pachet de țigări, alteori pentru a privi forfoteala tâmpită dintre rafturi, de parcă toți cumpărătorii s-ar fi adunat, hotărâți să cumpere azi, pentru că mâine “nu mai e marfa”, marfa care oricum e mult prea scumpă pentru buzunarele lor. Mă uit și râd…pentru că văd oameni care se învart o jumătate de oră, poate o oră, cumpărând cu inima strânsă un cadou, fără urma de bucurie…un cadou pe care-l vor da cuiva care-l va primi cu același veșnic sictir și cu o privire absentă…Ei și-au făcut datoria, au făcut un cadou cuiva, cu vreo ocazie tâmpită, acel cineva l-a primit cu un zâmbet formal și fiecare consideră că și-a făcut datoria.

După câteva zile, înainte să se întâmple ceva interesant, vine “uichendul”…Sfârșitul săptămânii, așteptat cu atâta nerăbdare de către toți, pentru a-l pierde inutil, cu satisfacția idioată că “azi nu mă duc la lucru”. E plictisitor, pentru mine cel puțin…Uneori, când sar peste lene, mă duc într-un parc și stau pe o bancă. Stau singur, fără un câine, fără o carte, fără o fată…Nu ies la agățat, nu încerc să epatez citând din vreun autor al cărui nume l-aș pronunța greșit, nu ies din datorie față de câine, care s-a plictisit să ude cauciucurile vecinilor (desigur, nu mai am câine, așa că nu trebuie să-mi fac griji pe tema asta). Mă trântesc pe prima banca liberă pe care o găsesc și privesc din nou mulțimea de cadavre vii…Își târăsc pașii greoi, nu mai observă de zeci de ani că o pasăre cântă, că un câine s-a împiedicat și s-a dus cu capul în vreun gard…nu observă râsetele și plânsetele copiilor aduși de părinti în parc (din nou, pentru că sunt datori sa-i aducă). Când simt că nu mai rezist, mă duc acasă și mă culc. În felul asta, luni, sunt din nou nerăbdător să ajung la lucru, pentru a-i vedea pe veșnicii jucători la loterie, indispensabili pentru toate departamentele. E un ciclu fara sfârșit, jucătorii la loterie sunt pur și simplu omologii celor din parc.

Cred că ai văzut și tu oamenii aceștia…morții vii. Poate că nu te-ai gândit așa cum mă gândesc eu la ei, dar de văzut, trebuie să-i fi vazut. Pentru tine, poate ei reprezinta normalitatea. Pentru mine, sunt deja morți, le lipsește doar o cruce la cap și o femeie îndoliată care să-i plângă…bărbații n-au plâns cu adevărat la nici o înmormântare. Pe vremuri, nu plângeau din mandrie. Azi, nu plâng pentru că sunt meschini. Ce sens are să verși o lacrimă, dacă prin asta pierzi apa din trup, apă care trebuie înlocuită și costă…berea, cola, apa, ginul, whiskey, neimportant…

De ce te-am plictisit până acum cu gândurile mele? Pentru că sper să te trezesc și poate și tu îi vei trezi pe alții, la rândul tau. Vreau ca atunci când te va durea capul și vei fi intrebat “ce faci?” să poți răspunde mândru “MĂ DOARE-N PULA MEA CAPUL DE NU-I ADEVĂRAT”. Vreau ca atunci când primești un cadou să nu zâmbești automat, ci să te bucuri, pentru că, uite, cineva și-a adus aminte de tine, indiferent de ocazie și de cadou. Pe scurt, sper să te trezesc din letargie și să simti că traiești. Dă-i astăzi o palmă peste ochi vecinului care te calcă pe nervi de peste 20 de ani. De ce? Ca să simti că traiesti. Când o fata îți zâmbește pe stradă, zâmbește-i și tu, nu mai trece indiferent știind că nu-ți permiți zâmbetul ei. Când o babă îți cere locul în autobuz, întoarce-te spre ea și înjur-o. Poate asta nu e soluția potrivită pentru tine. Nu contează ce faci, fă ceva diferit, să simți că traiești.