Privilege & inequality, explicate cu ajutorul lui Casey Affleck

Am zis sa scriu si eu ceva mai serios, nu doar sa mai bag chestii in bataie de joc. Desi nu prea ma chinui eu cu scrisu’ chestiilor serioase pe-aici, ca n-are rost, o sa fac o exceptie.

O tema foarte des intalnita de niste ani de zile e aia cu “privilegiul”. Daca ar fi sa si adaptam, nu doar sa traducem, e vorba mai degraba de avantaje/pile/plase de siguranta.

In general, subiectul asta e abordat de baietii aia de stanga. Aia care-s mandri care-s woke si aia-s foarte transanti pe tema: exista, e dezastruos, ca e unfair. De obicei e ilustrat la modul asta:

(ignorati si voi ca-i cu handi, ideea aia e; ignorati si faptul ca nataraii de genul asta le trec pe toate acolo – ca ai doi parinti inca vii, ca nu au facut puscarie, ca nu ai un handicap, ca whatever)

Nu-i cazul meu cu privire la “transant”, ca eu nu-s foarte hotarat cu privire la asta, asa ca eu o sa ma uit la ambele parti.

Ca sa-ntelegi treaba asta cu privilegiul/avantajele, e suficient sa citesti pagina de wiki a lui Casey Affleck. Asta-i fratele mai mic al lui Ben Affleck. Amandoi sunt non-actori, dar din motive diferite. Daca Ben Affleck e non-actor pentru ca e complet lipsit de talent, Casey Affleck are ceva talent (vazut in Manchester by the Sea), dar nu prea l-a ajutat natura: e cam pitic, asa, cat o femeie decenta … si are o voce cam lesinata, cam scheunata. Aia e, asa te-a facut ma-ta, n-ai ce face.

Treaba cu vocea se poate vedea/auzi aici:

…si cam asta a avut un critic de spus pe tema (legat de alt film)

Stephen Hunter of The Washington Post remarked: “Affleck’s interesting .. He probably can’t be a star in big movies because his drawback is a voice that sounds like a snivel drawn through a wet nasal passage into a whine

Si-n ciuda acestei chestii, Casey Affleck e un actor destul de mare/talentat.

Insa, daca citesti pagina aia de wiki, intelegi de ce. O sa bag eu cateva citate.

After his parents divorced when he was nine, Affleck and his older brother, Ben, lived with their mother and visited their father weekly. He learned to speak Spanish during a year spent traveling around Mexico with his mother and brother when he was ten

At the time, his brother Ben was filming The Second Voyage of the Mimi, which was set in Mexico. The two brothers spent “all of our time together, pretty much. Obviously at school we were in different grades, but we had the same friends.

Growing up in a politically active, liberal household in Central Square, Cambridge, Affleck and his brother were surrounded by people who worked in the arts

were regularly taken to the theater by their mother

and were encouraged to make their own home movies

The brothers sometimes appeared in local weather commercials and as film extras because of their mother’s friendship with a local casting director.

Affleck acted in numerous high school theater productions while a student at Cambridge Rindge and Latin School. He has said he “wouldn’t be an actor” if not for his high school theater teacher Gerry Speca: “He kind of turned me on to acting, why it can be fun, how it can be rewarding.

At age eighteen, Affleck moved to Los Angeles for a year to pursue an acting career, and lived with his brother and their childhood friend Matt Damon.

Affleck acted professionally during his childhood due to his mother’s friendship with a Cambridge-area casting director, Patty Collinge. In addition to local weather commercials and film extra work, he appeared as Kevin Bacon’s brother in the PBS television film Lemon Sky (1988), directed by Collinge’s husband Jan Egleson,

Also in 1997, he had a small role in Kevin Smith’s Chasing Amy, starring his brother.

While studying at Columbia, Affleck had a supporting role in Van Sant’s Good Will Hunting (1997), written by his brother and their childhood friend Matt Damon.
Despite arranging a first meeting between Van Sant and his brother to discuss the project, Affleck was reluctant to leave college temporarily to act in the film.
He was eventually persuaded to play one of four friends living in South Boston – a role written specifically for him

Affleck used his own money to fund I’m Still Here and, after running out of cash, filming was paused for a month to allow him to play a Texan serial killer in Michael Winterbottom’s crime drama The Killer Inside Me (2010).

OK, sa ma opresc aici cu citatele care servesc prima parte – desi as mai putea baga destule, daca ar fi nevoie, ca e destul material acolo. Dar nu e nevoie, ar trebui sa fie suficient deja.

Pe scurt, ai unul recomandat de absolut nimic. Fizic? Nu. Mecla? Nu. Voce? Nu. Nimic. Insa e unul dintr-o familie care-si permitea sa fie un an in Mexic. In alta tara, adica. Cand si-a permis ultima data familia ta sa faca asta?

E unul pe care-l ducea ma-sa – cu restu’ familiei – in mod regulat la teatru. Bai, de cate ori v-au dus parintii vostri la teatru, asa, in familie? Eu cred ca de doua ori am ajuns acolo – si era “teatru” de-ala cu papusi. Am ajuns eu singur mai incolo, ca adult, da’ in copilarie? Nu. Stiti cat costa? Ia, bagati o privire – non-piesa, non-actori, da’ hai sa zicem ca-i pe trend. Arata acum acolo ca-i de la £106. Ia calculati voi – sa fie cu familia. Si sa fie si in mod regulat, cum mergeau astia. Nu stiu frecventa, da’ nu iese prea ieftin. Trebuie sa ai ceva bani pentru asa ceva.

E unul care – in ciuda problemelor cu fizicul, vocea etc – juca in tot felul de chestii. Reclame si pula mea. Pentru caaaaa, ma-sa era prietena cu niste unii din lumea filmului, asa ca…le facea rost de roluri. Iar sotul pilei i-a mai facut rost si de un rol in ceva film cu Kevin Bacon. Ca na. De ce nu. Ma-ta sta la cafele cu lumea corecta, ai si tu un viitor, nu? Si brusc, ai pe CV c-ai aparut in filme de-alea cunoscute, cu actori mai mari. Frumos asa.

Tot ma-sa ii incuraja sa faca ei filmele lor, acasa. Frumos. Elegant. Subtextul e ca aveau cu ce. Ca nu stiu exact cand, dar presupun ca undeva intre 1985 si 1990. Nu stiu daca aveau chestii de genul ala, JVC handycam sau ce pula mea aveau, da’ ceva aveau. Si nu doar de filmat, ci si de editat. Iata o intrebare: aveati de-astea – echipament de genul – in casa la 10 ani? Ca eu nu, lol.

Si a mers el la o scoala buna, unde profesorul cutare l-a orientat spre actorie, chestii de genul. Ba, voi ati avut vreo conversatie cu vreun professor – la orice moment – sa va treziti ca va indruma ala, ca va da un sfat, ca treburi? Ca profesorii mei erau toti niste lepre, singurele discutii cu ei se invarteau mascat in jurul spagilor. Daca-ti permiteai sa dai. Eu nu. Si stiti care-i partea ironica? Eu eram la niste scoli bune – e relativa treaba; pentru vremea aia, pentru locul ala.

Si, in fine, s-a imprietenit el (via fra-su) si cu Matt Damon si cu Joaquin Phoenix (a si fost casatorit cu sora aluia) si cu altii. Asa ca, la fel cum ma-sa i-a facut rost de roluri in reclame, filme, de-astea, i-au facut altii cunoscuti prin ma-sa si fra-su mai departe rost de roluri. Ca doar, nu-i asa, what are friends for. Cu Matt Damon chiar joaca iar intr-un film acum, the Instigators – ca de la asta mi-am adus aminte ca ma gandeam sa scriu postul asta acum 1000 de ani. Asta dupa ce tot Matt Damon si Ben Affleck i-au facut rost de un rol in Good Will Hunting. Dar nu asa, oricum, cu o pila banala gen “hai sa-l luam p-asta, boss, ca-l cunoastem noi”. Nope. E exact ca-n citatul ala, sa-l dau din nou:

While studying at Columbia, Affleck had a supporting role in Van Sant’s Good Will Hunting (1997), written by his brother and their childhood friend Matt Damon.
Despite arranging a first meeting between Van Sant and his brother to discuss the project, Affleck was reluctant to leave college temporarily to act in the film.
He was eventually persuaded to play one of four friends living in South Boston – a role written specifically for him

Cum ar veni, i-au facut aia doi (fratele lui si Matt Damon) rost de o pila cu regizorul. Dar nu prea era convenabil timingul, ca trebuia sa renunte la scoala pentru asta. Eh, e OK – au rescris ei un rol special pentru el, sa nu trebuiasca sa plece de-acolo. Gen lasa boss, modificam scenariul sa nu te incurce pe tine. De genul ala de “pila” discutam. Cum ar veni, nu e ca sunt eu prieten cu directorul cutare si te trimit la interviu/recomand. Nu. E la modul “nu stii sa faci jobul, lasa ca modificam job description, sa fie exact pe ce stii tu si-l facem si remote, daca e, sa nu trebuiasca sa te muti tu, sa nu faci prea mult pana la birou”. Asa da, nu?

E importanta chestia asta, pentru ca primul film in care apare (sarim peste reclama si retardari, ca-n alea juca de la 13 ani) e din 1995. Si “his big break” a venit in realitate in 2015 cu Manchester by the Sea. A mai fost el in filme de care-ati auzit, tot asa, pe pile, via Matt Damon/Ben Affleck, dar ideea e ca dupa 20 de ani a reusit si el sa … ceva. Tot asa, pe pile. Ca trebuia sa joace in film Matt Damon, da’ a fost ceva problema cu timingul, asa ca a zis Matt Damon sa-l bage pe el. Si gata, ezgg, Oscar.

E, cam asa arata viata cu “avantaje”. Asta-i prima parte.

===

Cum arata viata fara avantajele alea?

Pai, din motive necunoscute, ma-ta nu va duce la teatru. Poate din lipsa de bani, poate nu-i chiar un monument de cultura nici ea. Ma-ta cunoaste vanzatoare si pantofari, nu regizori si directoare de casting casatorite cu regizori de filme in care joaca Kevin Bacon, gen.

La scoala nu te indruma nici dracu’ nicaieri. Cel mult isi mai baga pula-n ma-ta, iti mai fute lumea cate-un 4 ca poate-poate vii si tu la meditatii. Iar asta-i cazul bun – ala in care profesorul, oricat de muist ar fi, se prezinta la ore. Ca mai sunt si alte variante.

La tine la liceu nu se organizeaza in veci vreo piesa, necum sa primesti tu un rol in ea. La tine in liceu se organizeaza doar evenimente legate de fondu’ clasei, ca-s sparte ferestrele alea de doi ani, csf ncsf, nu-s bani. Aroganta maxima e daca aveti o excursie de-aia de 2-3 zile organizata pe undeva, cu clasa.

Si-n cercul ala te tot invarti tu, printre vanzatoare si pantofari. Ca pula mea. Saracii trag la saraci.

Tu nu-ti permiti sa te recomanzi “actor” 20 de ani, pana iese in sfarsit si pentru tine un rol care sa ti se potriveasca – si ala obtinut tot pe pile. Ca daca nu muncesti luna asta, hei, pula mea, dormi in strada si se cam termina cu visul tau, care-o fi si ala. Tu cel mult petreci 20 de ani in autobuz, ca ai de mers pana la capat, unde e ceva hypermarket unde-i mai ieftin cu 2 lei produsul pe care-l vrei, plm.

===

Si d-asta e atat de frustrant pentru cei mai tineri sistemul si de-asta ai atatea iesiri/derapaje anti-capitaliste. Pentru ca nu e necesar sa fii un geniu pentru a face o comparatie – cum e pentru tine sa obtii un job/rol, cum e pentru altul; ce ti se ofera tie, ce ti se ofera altuia; cat timp iti permiti tu sa o arzi asa, boem, cat timp isi permite altul.

Iar chestiile astea sunt vazute de mine cu ochii din dotare, nu discutam de teorie. Acelasi job pentru care eu primeam 1000 pe vremuri in Romulania era facut de altul in alta parte pe 5000. Da’ acolo nu intram eu. Intra el, recomandat ca lumea. Nu zic unde, ca se supara copiii de curve bagati la Romatsa si Petrom.

Iar daca tu, ca adolescent sau ca tanar adult te uiti in jur si vezi chestiile astea, la un moment dat parca te cam revolti un pic. Ca da-o-n pula mea, cois, inteleg ca-i incorect, da’ pana unde? Adica, tanarul in cauza poate intelege ca el primeste 1000, iar ala cu pile 5000, da’ cand nici mia aia n-o mai obtine fara pile, pai parca-parca simte nevoia sa-si bage pula-n tot. Chestie care nu-i chiar de mirare.

Si parca esti tentat sa spui “ba, stii ce, ia impozit de 99% pe orice mostenire, pe a doua locuinta, pe tot!!!”. Asa, sa nu mai fie incorect.

===

Insa aici apare partea cealalta.

Bai, in familia astuia, cineva a avut/facut bani cumva. Pentru ca zice tot acolo pe pagina aia de wiki:

During Affleck’s childhood, his father was “a disaster of a drinker”

His father worked sporadically as an auto mechanic, a carpenter, a bookie, an electrician, a bartender, and a janitor at Harvard University.

Adica, taica-su era de profesie alcoolic cu diploma in somaj cronic sau p-acolo. Si-n ciuda acestei chestii, hai la teatru, hai in Mexic, hai in pula mea. Acum…nu stiu cati dintre voi ati cunoscut o familie cu un alcoolic d-asta retardat in ea (ca de obicei e barbatul). Coaie, e saracie lucie in familia aia. Ca bea ala pana la refuz si chiar daca nu-i scumpa bautura, sunt scumpe consecintele ei. Ca nonstop te trezesti c-a cazut beat si trebuie dus la spital (si costa), ca se urca beat la volan si cauzeaza un accident, ca se ia la bataie baut cu unul si vrea ala despagubiri, ca…in fine, de toate. Sunt si cazuri cu d-aia care dau foc casei, ce dracu’.

Eh, CINEVA – nu stiu cine – a avut bani acolo. Poate bunicii astuia din vreo parte. Poate plm. Da’ CINEVA a avut bani. Nu ma-sa. Nu taica-su. Ca amandoi erau de profesie vai mortii lor.

Si-asta-i motivul pentru care eu am niste dubii. Ca pe de-o parte, ca om fara pile, fara oameni care sa elimine toate obstacolele pentru tine, fara oameni care sa-ti aduca la nas joburile/rolurile, cam simti nevoia sa treci si tu de partea aia cu stanga, in mod normal. Da’ daca stai si te gandesti un pic, ajungi la concluzia asta: ba, cineva a platit pentru toate astea, ca nu-s gratuite. Locuinta dintr-o zona cu o scoala decenta, vacanta de cate un an p-afara, echipament sa faca aia mici filme acasa, in fine, toate alea. CINEVA a platit.

Ori, daca ajungi la concluzia corecta – ca undeva, cineva a platit pentru toate astea – atunci in mod evident cineva a avut bani in plus. Presupun ca bunicii. Poate ceva mosteniri, poate pula mea. Si-aici e problema. Daca bunicul cuiva are bani sa-i dea fiicei/fiului si cand ala e adult si pula mea, atunci bunicul ala a muncit mai mult decat avea nevoie. Cum ar veni, daca eu am avut locuinta, ceva economii, masina, sa ma opresc din muncit pe cine stie ce sume si sa-mi iau un non-job. Un fel de 2000/luna p-aici. Ca mi-ar ajunge. Cat pula mea sunt facturile, haleala si astea? Un cacat. Raman bani si de-un concediu-doua pe an, chiar daca si eu si sotia muncim pe bani d-aia.

Si, daca e sa ne gandim doar la noi doi, atunci putem sa ne putem mainile-n cur si sa nu mai facem nimic peste nivel super easy. Sa muncim asa, la misto. Ea bibliotecara part time si eu ajutor de ucenic de helpdesk sau ceva, de ce nu.

Daca insa ne gandim si la “viitorul copiilor”, atunci tre’ sa ne punem niste probleme. Ca plm, educatie. Ca plm, vor vrea o casa. Ca plm, neprevazute. Si-atunci muncim in continuare peste nivelul la care am avea noi nevoie. Si…o societate care ar reusi cumva sa elimine treaba asta cu “strang pentru copiii mei” s-ar duce pulii de suflet in timp record. Ca nimeni nu mai incearca nimic. Asa, cam cum s-ar fi oprit americanii prin 1950 din supt creier/talent din restul tarilor ca … ce nevoie avem, suntem cea mai smechera tara de pe planeta. Pai acum ar fi undeva la stadiul de Walking Dead, pe langa Rwanda in cazul bun. D-asta spun ca nu sunt prea hotarat pe tema asta. Ca pe de-o parte, e nasol daca tu esti din ala fara astfel de “avantaje”. Pe de alta parte, daca elimini treaba asta, atunci ne ducem cu totii in epoca de bronz.

De frustrant, desigur ca e frustrant. Adica, tipul asta a avut un (1) rol remarcabil in 20 de ani. Pai pot sa-l iau si pe ultimul ratat, sa ma uit la el pe CV, daca are 20 de ani de munca, tot gasesc un job pe care l-a facut bine in pula mea. Care i se potrivea. Care-i diferenta? Pai … diferenta e ca daca eu am un job bun in 20 de ani si-l fac bine, remarcabil chiar – cum a facut asta cu Manchester by the Sea – mie nu-mi vin de nicaieri recunoastere, aplauze si milioane de dolari. Pur si simplu nu se intampla. Poate primesc un bonus d-ala de 10% din salariu – impozabil. Hai, poate 20%, ca na, am zis “remarcabil”. Cam atat. Eu nu-mi permit sa ratez in continuu 20 de ani – ca ajung pe strazi, mor de foame etc. Ala cu pilele potrivite in domeniul potrivit…isi permite si 50 de ani. De ce nu? Oricat de rau o da in bara, tot pe moale pica. N-a mers filmul asta, n-a mers nici un film, atata paguba – imi face rost de alt rol fratele. Cumnatul. Prietenul. Prietenii parintilor. Ma doare-n pula, sunt artist #chirila.

De ce accepta populatia generala status quo…pai, pentru ca…sa vezi….#copium. Adica, prostul de rand vede din cand in cand unul bagat pe pile pe undeva, care la un moment dat e arestat si condamnat – poate chiar si cu executare. Un fel de Adrian Nastase. Un fel de Dragnea. Un d-ala. Ca de obicei aia scosi la rampa sunt din politica. Si mai devreme sau mai tarziu, mai pica unul si – normal, pentru distractia prostilor – e ala scos la parada peste tot. Presa scrisa, TV, tot tacamul. Cate-un proces televizat, cate-o pula mea. Ma rog, de obicei ia o sentinta de 10 ani, la apel e redusa la 5, asa ca iese dupa un an si ceva, ca devine brusc scriitor in parnaie. #romulania. Si la asta prostul de rand isi face cruce – uite, ba, eu sunt sarac, da’ cinstit, eu n-ajung la puscarie. Si aia e, ala-i copiumul prostului. Asa ca lucrurile merg inainte si toata lumea e fericita – ca stii cum e, fericiti cei saraci cu duhul…

Desigur, prostul n-ar putea fi prost daca ar fi capabil sa observe ca de obicei pica asa, cate-un lache flausat de pe partea cu politica, dar pe langa ala raman in picioare efectiv milioane de alti privilegiati d-astia in alte domenii, atat in sectorul public, cat si-n cel privat. Sanatate. Invatamant. Arte. Politie. De ce nu, IT. Administratie publica. Oriunde de-ai uita. Daca ai fost la facultate – efectiv ORICE facultate – ai dat acolo de un (fost) profesor, care deja are fucking 70-80 de ani si inca “profeseaza”, eventual pe un job creat in mod special pentru el. Te uiti la un film si vezi…cum se numea ala, ma, Irishman? Cu Robert de Niro si Al Pacino. E facut in 2019. Avea Robert de Niro 76 de ani, parca – si el trebuia sa fie ceva enforcer, asasin, il si batea pe unul intr-o scena si era de cascadorii rasului, ca se vedea ca nu se poate tine pe picioare in scena in care trebuia sa-i dea suturi aluia. Iar Al Pacino, desigur, era si el tinerel inca, ca-i mai batran cu 4 ani – avea 80, parca? E-n regula, copii, le tragem o vopsea acolo, restu’ aranjam din CGI, desi ajunge sa coste de 10 ori mai mult decat ar costa cu niste actori buni si inca vii. Si pentru fiecare din astia care nu stiu sa se mai si duca acasa dupa stingere exista probabil 100 de actori ratati care inca asteapta sa prinda si ei un rol. Sau de profesori. Da’ cum sa-l prinzi, daca e tataie inca infipt acolo si nu se da dus?

La nivel de romulani, e ca treaba aia cu Sergiu Nicolaescu. Ala inca primea bani de la CNC sa faca filme – cum a fost ala, ultimul, de-ar obtine o nota cinstita undeva sub 2 pe imdb, daca ar fi pe bune notarea acolo. Da’ nu e pe bune, asa ca na, nota 6. Si pot jura ca daca ar mai fi viu Nicolaescu – care-ar avea acum frumoasa varsta de 94 de ani, tot el ar fi abonat la primit fonduri pentru facut filme. #serios

N-am o solutie pentru asta. Nu propun ceva silver bullet. Nu nimic. Nici macar nu-s hotarat pe tema asta cu “cum ar fi mai bine”. Ca-i greu. Nici nu-mi place viata intr-o societate corupta, da’ in mod cert mi-ar placea si mai putin viata la nivel de Rwanda. Si, make no mistake, acolo am ajunge daca ne-am pune toti palma-n cur ca ba, eu am destul, generatiile urmatoare sa se descurce. Acolo duce, nu-n alta parte.

N-am solutii si idei pe tema. Iar unul care sustine ca are e prost – genul de prost hotarat, prostul care n-are dubii, care nu-si pune intrebari, care-i perfect increzator in faptul ca stie exact ce si cum si c-a luat totul in calcul, desi doar a aruncat o privire – si aia superficiala.

Cam asa sta treaba cu inegalitatea. Cam asa sta treaba cu privilege. Cu avantaje, cu pile-cunostinte-relatii, vesnicul PCR.

Vorbeam cu un prieten si avea el niste chestii de spus despre o anumita zdreanta care joaca tenis. Si parerea mea a fost aceeasi: da, coaie, da’ taica-su a platit pentru lectii de tenis. Tac-tu ce facea cu banii? Si na, s-a suparat un pic, ca taica-su nu prea avea bani. Pai, da. Nici al meu. Si nici ai altora. Insa am o problema cu asta. Ba, coaie. Baaaa. Inteleg ca tac-tu n-a avut bani. Da’ nici vreunul din bunici? Nici vreunul din strabunici? Hai, coaie, ca stii cum e arborele ala genealogic, se-aduna multa lume acolo cand te uiti. Chiar asa, nici unul, nicaieri? Ca-nteleg, greu, comunism, astea – da’ pula mea, dupa comunism, unii au avut de primit inapoi terenuri, paduri, despagubiri, chestii de-astea. Hai, ma, la tine in neam nimeni? Si chiar asa, n-a ajuns nimeni – vreme de generatii – nici in ceva post de conducere pe undeva, sa va bage si pe restul? OK, atunci, fara suparare, au fost toti niste ratati. Si nu-i o rusine sau o tragedie; devine una doar daca si tu faci la fel ca ei: iti pui palma-n cur, decizi ca pentru tine ai destul, iar copiii tai sa faca bine sa se descurce, ca nici tie nu ti-a dat nimeni. Atunci perpetuezi problema. Kicking the can down the road. Asta au facut si aia de dinainte. Si d-asta ajungi sa spui ca taica-tu n-a avut bani. Pai nu, n-a avut. Nici el, nici ma-ta. Nici ai lor. Nici .. nimeni.

In rest, desigur, nu uitati sa mergeti sa vedeti filmul la cinema. Pai cum sa-l ratati? E cu Matt Damon. Da’ chiar, cum a ajuns Matt Damon la stadiul ala am zis? …mmmmpoate cu alta ocazie.