Taranoaia

Asa-i spun eu orasului in care stau.

E un oras mic, ajuns “oras” doar pentru ca niste nobili au facut niste smecherii cu un rege putrezit de secole. In mijlocul lumii moderne, a inghetat cumva intr-o Anglie din late 50s din niste puncte de vedere. Iar asta se vede la fiecare pas.

Nu exista metrou, evident. Exista niste autobuze si ceva trenuri care nu duc nicaieri important si pe care nu merita sa le folosesti. Sunt scumpe si proaste, din toate punctele de vedere. Aici doar loserii folosesc transportul in comun. Ca la tara. Lumea…conduce. Iar condusul e placut. Mergi asa, linistit, pe drum, printre case si copaci si mai vezi o masina din an in paste.

Pe urma, exista parcari. Si cand zic parcari, zic ca locul de parcare nu e in bataie de joc. Nu vorbesc de cel de acasa, unde am un drive in care incap lejer doua masini si mai inghesuite vreo patru. Acasa pun masina cum imi arunc un tricou undeva – la intamplare. Ca nu conteaza, e loc. Vorbesc de oras. Unde ma duc, am loc sa pun masina si sa mai si deschid usile. Stiu, suna ciudat, dar in goana dupa stors ultimul penny din ultimul metru patrat, am ajuns sa facem locuinte de 30 mp si locuri de parcare in care nu mai poti deschide usa daca parcheaza altul alaturi. Nu si aici, insa.

Am fost pana la cinema si asa arata inauntru:

La fel la pub. Nu gasesti unul intunecat la culoare. Se poate discuta pe tema “pai da, da’ aia arata si se imbraca in pula mea ca niste tarani!”. Da – e Taranoaia. Aici luxul maxim pentru o gagica e sa-si puna yoga pants. Nu conteaza ca are 55 de kg sau 155 de kg. Tot aia e. La pub, ca vorbeam de el, familii albe cu copii albi. In liniste, barfind te miri ce chestii care mi-ar topi creierul – genul ala de “ai vazut x-factor?”. Nu urlete, nu nimic. Stai la masa ta, pe pajiste, pe mal (e un rau/canal pe-acolo). Mai trece cate-o barca/barja din aia lunguiata cu unul care priveste pierdut in zare dand cu vasla aia kilometrica si mai vine chelnerita sa se uite la tine, sa vada daca-i faci semn sa-ti mai aduca o cafea/bere.

Aseara – sa fi fost vreo 10:30 pm – s-a trezit sotia ca a uitat cand a dat comanda sa puna si niste rahaturi de-alea pentru masina de spalat vase. Pungute de-alea cu detergent – “pastile”. No problem. Urcat in masina, hai pana la supermarket. Ca aici e deschis pana la 12 noaptea. Si acolo la fel, cu condusul si parcarea. Am condus pana acolo 6 minute (~40 mph) si nu am dat de nici o masina pe sensul meu. Din sens opus au venit doua. Atat. La parcare? Direct langa intrare. Ca erau locurile libere. E altceva…

Ajung acasa, hai cu cafeaua in curte. Aer. Verdeata. Liniste. Cam mult soare, a fost un pic cald zilele astea. Stau acolo cu umbrela deschisa, da’ nu prea ma pot lauda cu cata umbra face. La 20 de minute mai muti scaunul, ca se muta umbra.

Acum, dimineata, ca m-am trezit cu noaptea-n cap, m-am dus la o cafea in conservatory. Afara ploua cam cu bulbuci, asa. Era vreo 6:20, inca era un pic intuneric afara. Doar un pic. Stateam acolo cu cafeaua mea, cu tigara-n bot si nu auzeam nimic in afara de ploaie. E aer curat, mai auzi o masina trecand la jumatate de ora. Mai zboara doua pasari pe cer. Si in rest…nimic. M-am trezit ca “ma duc 5 minute in conservatory” si eram acolo de jumatate de ora ascultand ploaia.

M-as fi intins pe canapea sa mai dorm nitel, dar ghinion – a coborat fi-miu si s-a culcat el acolo. Zambeste in somn. L-am acoperit – ca a luat iarasi patura la suturi, doarme ca la Mortal Kombat uneori – si m-am dus inapoi in conservatory.

Iarba arata ca dupa bombardament. Asta e…am fost plecati prea multa vreme. Cand am revenit, era jungla. Trust me, asta-i versiunea “dupa”. Cum era inainte….no comment. S-au cam futut si chestiile alea din lemn care marcau granita dintre iarba si dalele alea de piatra. Oh well.

Inca ploua. Imi place aici si-mi plac zilele astea in care ma trezesc cu noaptea-n cap, ascult ploaia, intru, mai joc ceva, mai stau de discutii cu camiloiul asta de copil. In vreo ora si ceva se va trezi si sotia si va cobori tropaind pe scari, cascand ca un balaur hamesit si venind sa se puna-n brate. “ce faci, bozgore?” “te iubesc”. Si-si mai baga capul in mine si-mi mai da cate-un cap in barbie inghesuindu-se s-o iau in brate. Si-apare si fi-miu si se arunca pe noi – sa fie si el bagat in seama, ce facem aici? Sa se dea cate un hug, sa ajunga la toata lumea. Nu-l descurajez, ca-n cativa ani o sa fie ditai animalul si n-o sa mai stea de hugs cu babacii – c-o sa fie lame asa ceva si oricum o sa fie cu gandu’ la vreo domnisoara de coada vacii de pe-aici. Asa cum si trebuie, presupun.

Pana la urma, cand treci de M25, apare asa, de nicaieri…Anglia. E inca aici. Si-o sa fie aici cat timp o s-o tinem asa. Yeah, it’s all going to hell, dar pana atunci…