Viata in UK, part VII – si totusi, se poate

Se intampla in UK niste chestii atat de diferite de Romania, incat m-am gandit ca ar fi cazul sa le trec aici.

Una din chestii tine de “strictul necesar”. Hai sa vedem. Eu am luat casa asta cu chirie ca dom’le, trebuie sa fie ceva cu vreo 3 camere (asta are 4, mai complicat), sa poata sta si nevasta-mea cu Tudor, sa pula mea. Realist vorbind, era suficienta o casa cu 2. Ai zice, bine, da’ ce mare diferenta, 2 sau 3 camere? Gandind ca-n Romania, ce mare branza, oricum platesti o singura chestie pe an, impozitul ala de cateva milioane si gata, ca la intretinere nu-i mare diferenta. Da’ nu-i asa.

Cu cat casa e mai mare, cu atat platesti mai mult la council tax, ca locuintele sunt incadrate pe categorii (A,B,C, pizda ma-sii). Diferenta aia e destul de mare. Lunar, inseamna haleala pe 2 saptamani pentru 2 persoane, poate mai mult. Anual, inseamna o masina. Daca eu platesc pe luna ceva de genu’ 135 iar altul da 65, intr-un an ti-ai luat o rabla de diferenta. Sigur, discutam de-o rabla second-hand, dar una in stare decenta, care functioneaza si te mai tine niste ani buni. Realist vorbind, eu am aici 3 camere in care am intrat de vreo 4 ori in 6 luni si atunci nu pentru ca aveam nevoie, ci asa, de chestie. Una e cea cu televizorul. Are 2 fotolii si o canapea, da’ cum eu nu ma uit la TV, n-am ce cauta acolo, ce dracu’. Alta e un dormitor ceva mai mic, iar eu n-am nevoie sa schimb patul din cand in cand. Ultima e un fost dormitor, la moment ceva de genul debara. Camera aia e plina de lucrurile fostului proprietar. Cand am luat casa, eram grabit, ca hai, dom’le, vine nevasta-mea in cateva zile si n-are unde sta. Cautam ceva cu 3 camere, asta avea 4, da’ una era blocata, mi s-a parut OK chestia, ce mi-e 3 camere, ce mi-e 4 camere, din care 3 disponibile, nu? Dar n-i asa. Platesc in plus pentru camera aia, chit ca n-o folosesc ever. E o tampenie.

Stiti cum e, daca te duci in Romania sa-i explici unuia ca nu are nevoie de coispe camere, se uita asa dispretuitor si-ti spune, ba, nene, eu vreau sa am spatiu, plus, poate vine cineva in vizita! Sigur, cand platesti cateva milioane amarate pe an pe post de impozit, ti se cam rupe pula si-ti permiti sa te gandesti ca poate vine cineva in vizita. Stiu cand am luat apartamentul ala cu 2 camere, toata lumea mi-a sarit in cap, ba, nene, trebuia sa iei cu 3, nu gandesti si tu putin in perspectiva blabla. Adevarul e ca n-aveam bani de 3 atunci, ca ma gandisem si eu. Era o diferenta de ceva zeci de mii de euro. Bani multi pentru o tara in care salariul pe domeniu e intre 700 si 1000 euro. In plus…eu chiar nu aveam nevoie de 3. Sau de 4. Pentru ce? Am stat cu cate o femeie la mine si n-am avut probleme de spatiu. Aveam un dormitor (pula mea, doar nu stau cu una care doarme-n alt pat, wtf), asa-zisa camera de zi/sufragerie si bucataria. Evident, o baie si ceva debara. Chiar nu-mi trebuia mai mult. De fapt, nu-mi trebuia nici macar atat, probabil m-as fi descurcat de minune si intr-o garsoniera, daca n-as fi fost fumator (cine dracu’ vrea sa doarma intr-o camera in care fumeaza toata ziua?). La ce diferenta era la capitolul impozite/facturi, meeeh, who cares.

A doua chestie e legata de distante. Tin minte ca trebuia sa ma duc la interviu la Zapp si era la mama dracu’ in Balotesti, unde-a intarcat dracu’ copiii. Nu mai stiu exact distanta. Parca erau 15 km de la mine de-acasa. Omg, ce dezastru, la mama dracu’. Aici, cand am inceput sa-mi caut job, am aplicat peste tot. Nici nu m-am uitat la regiune. Am aplicat si la jobul ala din Wales, in pula cu satelitul, la cateva sute de mile distanta. Da, am condus ceva sute de mile pentru un interviu. Inainte sa plec din Romania, tin minte ca primisem un mail de la o pizda, sa ma duc la nu stiu ce interviu in Ploiesti sau Pitesti (mereu confund amaraciunile astea) si m-am sictirit grav, ce pula mea, crezi c-o sa conduc eu 60 de kilometri (habar n-am cat e pana acolo, de fapt, da’ la mine toate orasele sunt la 60km de Bucuresti, cu exceptia catunului de Constanta, care-i la vreo 250, dupa ureche) pentru un interviu? Pai mars fa. E, uite ca se poate. Sigur, am obtinut jobul, sigur, cum l-am obtinut, s-a si dus dracului inainte de a incepe acolo, dar uite ca totusi se poate se conduci sute de kilometri pentru un interviu. Hai, serios, daca sunteti in Bucuresti si va cheama unul la un interviu in Cluj, va duceti? Am senzatia ca nu prea. Mie mi se parea sfarsitul lumii sa merg 15km pana la Zapp. Da’ poate-s doar eu lenes…

Tot pe tema distantelor, hai sa-mi bat iarasi joc de aia cu relatiile “la distanta” (pula mea, niciodata nu i-am suportat pe-astia). Eu sunt la vreo 60 de mile (parca – vreo 90km) de Londra. Zaceam intr-o seara la PC si ma trezesc cu un mesaj pe yahoo de la o domnisoara. Ca blabla, ca blublu, typical shit, hai sa bem o cafea. Una peste alta, s-a urcat in metrou, apoi in tren si-ntr-o ora era aici. Vorbeam cu un amic de faza asta si-mi zice, ba, ce disperata era tipa. Aiurea. Nu era disperata. Cred. De fapt, habar n-am. Ideea e ca n-a venit ca omg, era disperata dupa pula, ci pentru ca PUTEA. Daca n-am auzit de de-astia care stau la 30 km unul de celalalt, da’ au “o relatie la distanta”, de m-am plictisit. Pai, hai sictir. Uite ca se poate. Te urci in tren sau in masina si aia e, intr-o ora, esti acolo. Ce mare chestie anyway, eu faceam o ora si ceva cand plecam de la Zapp si ma duceam “acasa” in Brancoveanu. Sigur, e altceva cand ai infrastructura, da’ point still stands. Cat a calatorit Andrea pentru a ajunge aici? 2000 km. Da, ma, 2000. E, acum iti dai seama cat de ridicol esti cand le povestesti tuturor de “gagica-ta” aia pe care-o vezi o data pe luna si le spui tuturor ca te iubeste, da’ va vedeti rar ca sta la 200 km? E, prietene, mai des ii trece sangele prin pizda decat pula ta. Atat de mult te iubeste. Simte-te bine-n pielea ta.

Alta chestie legata oarecum de asta cu distantele e aia cu definitia smecherului. Tata imi spunea pe vremuri ca smecherul nu-i ala care are bani, ci ala pe care-l scoti in pula goala in strada si-n cateva zile il vezi la costum intr-o masina, cu o pizda de gat. Conteaza enorm in viata sa fii pe coaiele tale, nu gigi fraierul tinut in spate de prieteni si parinti. N-o zic ca sa ma dau vioi, da’ ba frate, conteaza ENORM. Cand s-a dus pe pizda primul job de-aici, mi-a cam picat cerul in cap. Bine, a fost si chestia cu nevasta-mea, care m-a cam demolat atunci, pe moment. Da’ in cateva zile, imi revenisem, incepusem sa smucesc lantul si hai, alt job. Si-am gasit unul. Da’ s-a dus pe pula si mi-a cazut a doua oara cerul in cap. E naspa rau sa fii singur intr-o tara straina, sa te trezesti ca ti-ai pierdut jobul. Apoi, sa vezi ca gasesti alt job, semnezi un contract, refuzi alte oferte, te pregatesti de asteptare pentru partea aia cu actele, ca ai semnat un contract, ca apoi sa-ti spuna pulica franaru ala de angajator ca s-a razgandit si teapa tie, fraiere, descurca-te. E aiurea rau de tot sa nu stii nici macar in ce tara o sa fii. Ba, o sa-mi mai permit sa stau aici? Chiria, council tax, facturi, pula mea…? Unde-o sa fiu maine? Sa aplic la jobul asta in Spania sau la asta in Germania? Mai are vreun sens sa stau aici? Imi permit? Cand lucrurile sunt complicate si pe plan personal (si la mine erau…), e si mai aiurea. O tona de cretini se cred “pe picioarele lor”, ca gata, au un job de 15 milioane si nu-i mai incap adidasii de atata smecherie. Si daca-l pierd, incepe sa fie naspa. Incepe sa fie cantarita afectiunea pentru parinti in invitatii la masa, iar gagica isi cantareste iubirea in cati bani da in plus pentru tine cand plateste ea cumparaturile, iar in cele din urma, descopera ca de fapt nu esti tipul potrivit pentru ea, ca blabla (insert retarded reasons here), cand, de fapt, adevarul e ca in Romania e fomica si un cuplu “normal” (ca nu discut de aia cu 2000-5000e/luna salariu, nu aia e normalitatea in Romania) in care doar unul mai are job cam e condamnat la disparitie.

Citeam un thread pe-un forum, era una care intreba necunoscutii (ce-mi plac mie vitele astea incaltate) daca e o idee buna sa plece afara cu prietenul ei, ca si-au gasit amandoi joburi, asteapta actele, da’ nu stie daca mai merge relatia lor blabla. Bitch, you’re in for the ride of your life…Cat de “for granted” e totul cand esti in Romania. N-ai serviciu? Np, lasa ca stai cu parintii, unde mananca 2, mananca si-al treilea. Ai serviciu, da’ imparti pliante de abia iti ajung banii de chirie? Np, lasa ca trimite mama pe tren sau pe autobuz ceva mancare. Lasa ca intotdeauna ai 2-3-4-10 prieteni care te mai invita pe la ei la masa, te mai cara de colo-colo daca n-ai tu masina, te mai whatever. Chiar si eu eram destul de obisnuit sa am mereu pe cineva la care sa pot apela, in caz de ceva. Si-apoi am venit aici, lucrurile au devenit cam naspa, iar eu am descoperit urgent ca nu-i nimeni la care sa pot apela in caz de ceva. Bine, exista oameni, uite, Alex imi zicea ca poate sa-mi trimita ceva bani daca-i nevoie, maica-mea la fel. Da’ ce sa fac eu cu 200-300 de lire, cat ar putea sa-mi trimita maica-mea, aici? Sigur, in Romania inseamna in unele cazuri banii de chirie pe 2 luni. Da’ aici inseamna sub o treime din chirie + council tax. Asa ca esti fortat sa stai pe coaiele tale, nu pe-ale altora si… sa te descurci la mama dracu’, intr-o tara straina, inconjurat de oameni urati si fara cuvant (ce emo suna, sa-mi fut una). Cumva. Treaba ta cum.

Cam asa descopar ca nu-i asa de simplu sa pleci pur si simplu de-acolo. Stiti ca toata lumea vine cu atitudinea aia, ce, ba, nu-ti place-n Romania, pleaca-n pizda ma-tii afara, hai, mars. Chiar si tovarasul presedinte. Da’ nu-i asa de simplu. Hai sa zicem ca esti bun la jobul tau (si n-as baga mana-n foc pentru multi). Da’ ce faci? Sigur, aplici la joburi, cum am aplicat si eu. Sigur, te suna la un moment dat unul, dupa coispe mailuri, hai sa ne auzim la un interviu, la telefon. Bine, deja te lovesc emotiile, mai-mai ca te balbai in telefon, omg, sa nu pronunt gresit vreun cuvant, pula mea. Treci de interviul ala telefonic si esti invitat la unul fata-n fata, ca pula mea, vrea sa vada puletele ala cu cine are de-a face, poate esti unu’ care nu se spala. Pentru el nu conteaza ca esti la cateva mii de km, ca 150 de lire pe biletul de avion inseamna pentru el a sasea parte din salariul minim, da’ pentru tine inseamna jumatate din ce castigi. Iar ala-i doar biletul de avion, nu mai punem la socoteala autobuzul pana la gara, apoi trenul, apoi taxiul pana la firma aia, apoi cazarea si ceva haleala. Naspa. Parca nu-ti prea vine sa dai tot salariul pe-un interviu care poate sa iasa sau poate sa nu si apoi, chiar daca iese, sa risti sa se razgandeasca puletele, ca dureaza prea mult cu actele, asa-i?

Ma gandesc acum la faza aia din mai, cand pur si simplu m-am urcat in avion si muie-n pizda ma-tii, baga-mi-as pula-n Romania, m-am saturat, pana aici. Ma enervam atunci ca-mi zicea lumea ca-s nebun si arunc cu banii. Daca stau sa ma gandesc, prea sanatos nu am fost in momentul ala. Am dat 300 de lire pe interviul ala, asa, ca popa (drum, cazare si vreo 2 parfumuri cumparate din aeroport). Si hai, mai gasesti 300 de lire pe undeva, ca-nseamna vreo 15 milioane. Da’ hei, mai adauga vreo 300, ca o sa zbori inapoi cand incepe jobul. Apoi adauga inca vreo 2000, cand ti-or cere aia avans+depozit la chirie and shit. Apoi adauga inca vreo 500, ca pana iei primul salariu, poate vrei sa mai si mananci, sa cumperi un abonament pe autobuz, sa pula mea. Hai c-am ajuns pe-aproape de 150 de milioane, pula mea. Bani pe care chiar nu-i are toata lumea. Da’ jumatate din toata lumea aia, in frunte cu tovarasul presedinte iti spune “daca nu-ti convine, pleaca”. Sigur. Cu ce bani? Cealalta jumatate iti spune ca esti nebun, sa stai in banca ta si sa-ti cauti un job “serios”. Asa, pe la vreo 30 de milioane de serios. Si sa zici mersi si sa pupi in pula pentru ei. Mi se pare si mie incredibil halul fara de hal in care m-a lovit furia atunci, in mai, de-am demarat tot procesul asta cu mutatul si pula mea. Cred ca pur si simplu imi ajunsese cutitul la os cu toata labareala aia cu joburi futute, masini pe coada mea, nevasta-mea plangand etc. Nu ma mai mir ca jumatate din prieteni mormaie de 5 ani ca vor sa plece “afara”, da’ n-au plecat si nici nu pleaca. E cam nasol. Cand mai ai si una acasa care-n loc sa te ajute/incurajeze, iti pune bete-n roate…no comment.

Ce vreau sa spun, de fapt, e ca privind de-acolo, totul pare destul de greu. Uneori, chiar e. Pe bune. Nu-i nicaieri paradisul ala care asteapta romanii cu bratele deschise si mesele intinse….si peste tot trebuie sa tragi in jug. Daca n-as fi condus de furie, nici n-as mai fi aici. Practic, daca nu “se intampla” chestia asta cu Andrea, as fi renuntat la toate chestiile astea. Nu mai aveau sens. Dar uite ca…uite ca totusi, se poate. Cu ceva motivatie si-un dram de noroc, se poate. Eu nu mai aveam urma de motivatie si nici nu ma asteptam sa apara. In ianuarie, chiar am vrut sa las totul balta. Sa se duca dracului tot invartindu-se. Ma saturasem – de fapt, m-am saturat – sa ma zbat pentru niste chestii care-ar trebui sa existe by default, cum ar fi asta cu dreptul de munca. Uneori, chiar mi-as dori si eu sa pot renunta pur si simplu. Sa fiu un quitter. E asaaaaaaaaaaaa de usor totul…Doar ca nu pot. Toata lumea mi-a spus, pula mea, daca nu merge, nu merge, te duci inapoi acasa.

E o singura problema, am mai spus-o: ce-i aia acasa? Unde-i locul ala? Eu n-am la ce sa ma intorc. Tot ce vreau e aici. Ar trebui sa bag un video, asa-i? Hai ca bag doua.

Azi, 8 februarie. Soarele straluceste, cerul e senin…

Mi-am adus aminte de cateva cuvinte misto care mi-au fost spuse la plecare, cu tot cu videoclipul asta.

Part I

Part II

Part III

Part IV

Part V

Part VI