Zona de confort; Londra

Viata era simpla.

Dimineata ma trezeam si ma duceam la lucru. Jobul meu era la o companie destul de babana, bine cotata la bursa. Foarte bine, chiar. Nu era un job stabil, ca era pe contract. 6 luni. Platit cam ca pula. Dar era criza si era vorba ca “vedem dupa alea 6 luni cum trecem la durata nedeterminata”.

Mie nu-mi pasa de treaba aia. C-or fi 6 luni, c-or fi 16, era cam acelasi lucru.

Era un job foarte confortabil. Frecam menta zi-lumina. Bagam cate 3-4 posturi pe zi p-aici, ca nu era nimic de facut. Aveam un hard extern la PC, fibra era fibra si deja aveam ratio de 14 pe trackers, vorba aia. Pe langa asta, era o companie de gagici. Adica, am impresia ca eram vreo 5 barbati acolo. Eu (28 de ani), D (vreo 40-45 de ani), directorul general (50-60, nu stiu), T (50-55) si un nene foarte dubios (60+). In rest, erau numai femei. MULTE, ba, tata, MULTE.

Pe scurt, era jobul “ideal” (mai putin banii, da’ mie nu-mi trebuiau multi bani oricum). Cand incepusem, nu-mi pasa mie ca-s gagici pe-acolo. Aveam una acasa. Da’ intr-o zi s-a hotarat ca ea pleaca. E o poveste lunga si nu neaparat frumoasa, da’ cert e ca si-a facut bagajul si-a plecat. Oh well. CSF, NCSF. Am trecut la fapte. Si-am tot trecut, ca dormeam pe mine la lucru si mai multe nu. Vorba aia, nici n-apucai sa ti-o speli ca venea urmatoarea.

Dar toate erau dezgustatoare. Nu era ca erau urate. Erau peste OK alea cu care ma invarteam eu. Dar aveau un caracter infect. Le era frica. Asta era chestia care ma scarbea in compania aia la culme: tuturor le era frica. Vesnic tremurau: sa nu fiu concediata. Era cam pe varful crizei, deci plm, ar fi fost cumva de inteles, da’ aia nu era viata. Mergeai la una in birou si incepea cu “daca ne vede cineva, pot sa fiu concediata!”. I was like…cine plm te da afara ca te vede cu mine, retardato?

In toata compania aia, eram doi oameni (excluzand directorul general) care nu ne temeam de chestia asta: eu si Loredana. Mie nu-mi era frica cam cum nu-i e condamnatului la moarte. Gen am deja contract pe 6 luni, o sa se termine, la ce cacat sa-mi fie teama de concediere, ca la mine-i batuta-n cuie (nu era, dar avea sa devina mai tarziu; am scris pe tema asta destul). Ei, pe de alta parte, nu-i era frica pentru ca era un fel de intermediar intre companie si niste pile dintr-un minister, iar pilele alea semnau treburi de care avea nevoie compania, asa ca…

Cand am inceput, se fuma undeva langa niste lifturi de marfa, unde “dupa colt”. Nu era un loc prea reusit, dar toata compania aia arata ca o uzina ancorata in comunism, asa ca nicaieri n-ar fi aratat prea bine. Avea avantajul ca era usor ferit locul ala. Nu se vedea acolo ca la film si nici nu batea vantul prea puternic.

Treaba e ca directorul ala general conducea compania aia de parca ar fi castigat-o la belciuge. Ii mana pe angajati cu biciul, cum mani o turma de vite. Si tuturor, cum am zis, le era frica de el ca de ebola, iar omu’ stia asta. Da’ ca nu care cumva sa uite restu’ cine-i sef pe plantatie, din cand in cand mai venea cu cate o “directiva” d-aia tembela si inutila, al carei singur scop era sa le aduca aminte cine-i sefu’ de trib. Una din astea a fost mutarea locului de fumat. Si l-au mutat undeva, la un colt penibil. Erau doua probleme cu el. Prima problema era ca fiind intr-un colt, fix acolo se aduna nonstop zapada. Fix acolo te lovea cel mai tare viscolu’ in muie. A doua problema era ca vedeai din aproape orice punct cine-i acolo, cine-i la fumat.

Asa se face ca la ora 9:30, cand se stia ca tre’ sa apara dom’ director la lucru, se risipeau aia ca potarnichile. Care-ncotro, sa nu fie vazuti. Din vreo 100 de oameni sau ceva, ramaneam doar doi: eu si Loredana. N-aveam vreo treaba unul cu altul cand a inceput asta, ca eu inca aveam acasa pe cineva. Mi se pare ca si ea, nu mai stiu. Si ne uitam surprinsi unul la celalalt, pe sistemul “ce-i cu retardatii astia sinistri?”. Eu nu stiam ca tre’ sa vina dom’ director la ora aia. Ea stia, da’ i se rupea. Bine, eu si aveam noroc ca nu le calculam deloc: eu la 9:20 abia ieseam agale la fumat, ca pana atunci trebuia sa ma uit sa vad daca am vreun mail (nu de lucru, evident), daca a iesit vreun film nou pe torrents, daca am comentarii in moderare, alea-alea. Si-apoi ma duceam sa iau o cafea si pana o luam, pana ieseam cu ea din cladire…era numai bine 9:25 cand ajungeam la locul de fumat. Asa ca ma vedea pulica ala in fiecare zi. Tragea masina in parcare si-i vedea pe aceiasi doi oameni la fumat in fiecare zi, lol.

Cand vremea a devenit cu adevarat de cacat, am zis ca pula mea, nu se mai poate asa. Pe langa asta, primise si seful meu, D (care-mi era si este amic; el ma si angajase acolo) ceva plangere de-aia pasiva-agresiva pe tema “mereu e omul tau la fumat dimineata, nu-i cam tupeist?”. Si el trebuia sa le explice alora ca “da, stiti, el e un pic mai special, dar e foarte bun la ce face si haideti sa-l lasam in pace, ca e OK, va zic eu ca face treaba…”. Asa c-am ales solutia romulaneasca: nu mai ieseam la fumat in viscol, ci fumam direct in cladire, in biroul lui D. Nu conta ca probabil le-ar fi inchis alora fabrica instantaneu daca s-ar fi aflat de asta, eu fumam linistit la el in birou. Era si mai putin boring, ca macar la cafea si tigara discutam cu el de WoW si alte alea.

Doar ca…si lui D ii era frica. M-am prins cand am vazut cu cata teama se uita la mine cand imi aprindeam tigara. I was like…bai, D, tu esti IT manager, care-i problema ta?

“Pai, daca afla directorul general?”
“Pai, daca afla, ce? Zi-i ca sunt eu nebun si mi-am aprins tigara brusc si nici nu te asteptai si..”
“Pai, da, dar poate nu ma crede, poate plm, poate ma da afara”

Si nu-ntelegeam.

“Coaie, cum plm sa te dea afara, esti IT managerul, nu femeia de serviciu in sloboz, ce dracu’?”

Iar D mi-a explicat.

“Da, sunt eu IT managerul, dar eu sunt singurul ramas din garda veche, toti ceilalti directori au fost dati afara si inlocuiti cu oamenii lui. Eu am fost pastrat pentru ca stiu ERP-ul asta care nu mai e folosit de nimeni nicaieri si le-ar fi greu sa gaseasca alt om. Doar greu, nu imposibil. Dar, pana la urma, daca vor, gasesc. Si nu vreau sa le ofer eu motive, ca ERP-ul asta e vechi si prost si nu mai e folosit nicaieri, eu unde dracu’ ma duc de-aici? Am 45 de ani si cat crezi ca mai sta X (gagica-sa) cu mine daca ma trezesc concediat si somer?”

Am dat din cap, am stins tigara si-am plecat din birou.

Dupa, am iesit la fumat din nou afara. Imi trimitea oricum Loredana mailuri de ceva vreme sa ies cu ea, ca nu e nimeni acolo si se plictiseste. Asa ca am inceput din nou sa ies. Chit ca era frig si viscol – a fost o iarna nasoala. Fumam acolo, la coltul potarnichilor.

Mi se facuse si mie frica. Nu-mi era frica de faptul c-o sa ma vada dom’ director. Nu-mi pasa de el si de job. Era binevenit jobul, ca-n criza aia infecta nu prea gaseam de munca, dar nu era platit suficient de bine incat sa-mi pese daca-l pierd. Si-asa imi facusem iar plinu’ de pizda pe urmatorul secol (plm, singurul barbat tanar din companie, dragut, bine imbracat, ITist, apartament propriu…pricepeti voi) Dar incepuse sa-mi fie si mie frica.

D ma intreba de ce nu ma bag si eu pe management. Baiat destept, esti tanar inca, ai facut project management, de ce nu te faci si tu IT manager? Si nu i-am zis nimic. O fi crezut ca n-am raspuns. Aveam unul, dar nu vroiam sa-l supar. Pentru ca raspunsul ar fi fost “ca mi-e frica sa nu ajung ca tine; sa-mi fie frica si mie c-o sa fiu dat afara”. Si m-am dus eu linistit acasa si-am sters WoW-ul de pe PC si-am inceput sa ignor yahoo messengeru’ si sa ma uit la documentatie. Sa-nvat chestii. Sa fiu ala care stie treburi. Pentru ca oricati ai avea adusi pe pile si pe recomandari, pula mea, pana la urma tre’ sa aduci si unul care sa le faca treaba, nu?

Ziceam anu’ trecut in toamna ca trebuie sa ma reorientez. Well, asta fac acum. E bine si frumos pe-aici, acasa. Foarte bine si frumos. Dar daca ramanem aici, pierdem amandoi pe termen lung. Si, pana la urma, am putea ajunge sa ne fie frica. OK, OK, nu ca-n Romania, ca pana la punctul ala, am fi deja cu creditu’ achitat si buffer serios si alte alea, dar ideea e aceeasi. De la punctul ala la care nu mai inveti chestii noi pana la punctul la care o belesti original nu-i asa mare distanta.

E buna zona aia de confort. Pe termen scurt. Pe termen lung, e nasoala. Si nu progresezi daca ramai in ea. Ajungi sa fugi cu restu’ potarnichilor, sa nu fii vazut(a).

Era bine. Era simplu. Era frumos. Dimineata la cafea. Restu’ zilei la film si la futaiuri pe birouri. Seara la futaiuri p-acasa si prin baruri random. Apoi poate niste WoW, daca mai ramanea timp. Dar, facand chestia aia in continuare (si evitand sa fiu vazut la fumat, desigur, lol), as castiga si acum aia 800-1000 de euro si-as fi si acum blocat in Romania pe undeva, asteptand la mana vreunui pulica grandoman si scapatat sa vad daca in cateva luni mai am job sau nu.

Nah, thanks.

Scriu asta si pentru mine si pentru cei care se intreaba acum de ce au facut niste alegeri. Ca poate puteau alege o viata mai simpla, poate…

Da. Se putea. Si nu stiti unde o sa duca drumul asta. True. True. Dar ati uitat de ce ati facut alegerile astea. Pentru ca stiti unde duceau celelalte.