Drept urmare

Centralista motaia in fotoliu.

In Reich, oamenii isi luau jobul in serios. L-ar fi luat si ea, daca jobul ei nu ar fi fost o relicva. Era epoca VoIP, Skype, Whatsapp, MMS, 4G si restul, dar, cumva, desi cele mai multe ordine ale Fuhrerului fusesera anulate dupa Nurnberg, nimanui nu-i trecuse prin cap sa desfiinteze centrala. Asa se facea ca-n anul de gratie 2017, inca se ducea la lucru. Ajungea in fiecare zi cu 7 minute inainte de inceperea programului, se aseza in fotoliu, isi lua castile si astepta. Nu era ca si cum ar fi venit vreodata un apel. Legatura de care raspundea – intre resedinta Gruppenfuhrerului si azilul de batrani Totenkopf – nu era folosita. Cine dracu’ avea de dat un telefon – mai ales prin centrala? Cel mai probabil erau morti toti. Asta insa n-o oprea de Hilda din a venit constiincios la lucru. In alta tara, centralista ar fi renuntat pur si simplu sa se mai prezinte la lucru, dar Hilda era o ariana, iar o ariana nu punea la indoiala sarcinile primite, ci le executa.

Cand becul clipi, Hilda nici macar nu paru surprinsa.

“Centrala, spuneti va rog!”

De la celalalt capat se auzi o voce ragusita. Era colonelul.

“Legatura la azilul Totenkopf, interior 201, va rog”
“Da, sa traiti!”.

Chiar daca era primul apel din ultimele 6 decenii, Hilda tinea cont de eticheta.

Infipse cablurile, urmari cum palpaie becul, apoi rosti sigura pe ea:

“Cu respect raportez: aveti legatura!”

Hilda ar fi trebuit sa-si dea jos castile. Dar, oricat de ariana ar fi fost, curiozitatea invinse si asculta pe fir. Trebuia sa fie ceva important. Nimeni nu folosise linia de peste 6 decenii. Hilda stia ca ar fi putut fi impuscata pentru spionaj, dar, ce dracu’, era 2017. Nimeni nu mai impusca centralistele pentru te-miri-ce. Si, la urma urmelor, Hilda nu spiona – Hilda era pur si simplu curioasa.

“Da”
“DA? Hans, tampitule, cu cine pizda ma-tii crezi ca vorbesti? “DA”?
“SA TRAITI DOMNULE COLONEL, RAPORTEZ SUPUS”
“Raportezi supus de pe ma-ta Hans, doar glumeam. Cum merge?”
“Totul merge conform planului, domnule colonel”
“Numerele?”
“Peste 400,000, domnule colonel. Armata a X-a “Analfabeti”, Armata a XI-a “Gri”, Armata a XII-a “Nespalati” si Armata a XIII-a “Cersetori””
“Gri? Asta care pula mea este, Hans?”
“Ah, domnule colonel, este noua denumire – pe vremea noastra i se spunea Alba-Neagra”
“Inteleg. Si restul pana la 400,000?”
“Manelisti colaterali, domnule colonel”
“Hans, confirma: de la 100,000 la 400,000 in 3 ani”.
“Confirm, domnule colonel”

Colonelul tacu vreme de cateva secunde. Nu era grozav. Dar era OK. Era ca si cum intregul Cluj ar fi marsaluit – femei, copii, pensionari, tot-tot-tot. Era ca si cum in trei ani tot Clujul s-ar fi mutat in UK.

“Inteleg, Hans. Prognoza?”
“Total Annihilation, domnule colonel”
“Perfect. Sunt arieni toti?”

Se auzi o tacere lunga, apoi un icnet si niste sunete de cotoi strangulat. Daca nu ar fi stiut mai bine, colonelul ar fi putut jura ca Hans e strangulat sau se sufoca de ras. Dar nimeni nu ar fi indraznit sa-l atace pe Hans si in mod cert Hans era suficient de disciplinat incat sa nu rada de un gradat. Poate erau doar purici pe linie? Poate jitterul?

“Nu chiar, domnule colonel”

Vocea lui Hans, in general doar tremurata si ragusita, trada un amestec ciudat de panica si buna dispozitie.

“Raporteaza, Hans”
“Stiti, domnule colonel, legat de arieni…”
“Da?”
“E…foarte posibil sa nu fie chiar toti 100% arieni, domnule colonel”

Colonelul ofta. Stia ca Reichul nu mai era ce fusese, stia ca arienii erau mult mai preocupati in zilele noastre de tot felul de credite si ipoteci, dar sperase sa nu se ajunga aici. Pana la urma, insa, era de asteptat. Si poate ca nici nu conta. In definitiv, important era sa anihilezi inamicii Reichului. Daca din intamplare aveai si cativa metisi in armata, cu atat mai bine. Cineva trebuia sa moara in prima linie.

“Prea bine Hans. Iti astept raportul”
“Am inteles, domnule colonel! Gott strafe England!”
“Liber”

Hans si colonelul inchisera disciplinat, intai colonelul, apoi Hans.

Hilda apasa butonul. Stia ca nu putea pune intrebari. Orice intrebare ar fi demascat-o – ascultase o convorbire secreta intre GruppenFuhrer si un aghiotant. Hilda nu avea familie. Murisera toti in Dresda. Nu-i era teama de pedeapsa in sine, ci de ce s-ar intampla cu reputatia ei. Ar ajunge de rasul cartierului. Pana si vecinul ei Romica – ne-arianul – s-ar fi uitat cu dispret la ea. O tradatoare!

Cauta pe Google. Nu avea foarte multe date. Numele de cod ale armatelor nu ar fi putut fi acolo, stia asta. Dar avea cateva date, totusi. 100,000, 400,000 si blestemata de Anglie. Despre ce putea fi vorba? Tasta infrigurata. Cifrele nu-i spuneau nimic. Erau cateva stiri. 100,000 de romani si bulgari numarati in UK in 2014. Nu gasi nimic despre 400,000. Plictisita, renunta si inchise fereastra. Vreme de cateva minute cotrobai pe site-urile ei preferate. Pisici ariene. Copii arieni. Retete ariene de regim. Apoi trecu pe Guardian si incepu sa citeasca stirile zilei.

O stire ii atrase atentia.

Romania, whose 400,000 citizens in the UK make up the second largest community from an EU country after Poland

Hilda se prabusi in fotoliu. O lacrima ii brazda obrazul zbarcit. Nu avea sa moara invinsa. Vaterlandul avea sa invinga. Racni victorioasa.

In afara buncarului, Romica il intreba pe Raul Paris Ionescu:

“Ba, Raule, ai auzit ceva?”
“Nu. Hai in pula mea mai rapid cu deschisu’ masinii, ca vin sticletii”.

Raul nu-l suporta pe Romica. Tot timpul vorbea. Tot timpul avea intrebari. Tot timpul avea nevoie de clarificari. Pentru Dumnezeu, cat de greu putea fi sa furi un Volkswagen si sa-l trimiti inapoi in Romania? Cat de greu putea fi sa scornesti un text despre cum a apartinut unei batranici care il intretinea constant si mergea cu el doar pana la buncarul in care era centrala?

“Ba, Raule, da’ masina asta pare cam veche”

Raul Paris ofta.

Cu Romica, putea fi foarte greu.

Lectura optionala