Mintea românului cea de pe urmă

Nu e scris de mine, e primit pe mail, iar autorul ramane un ilustru anonim.

E un chin sa public de astea de pe telefon,
deci nu ma agit sa il fac sa arate mai bine, sa ii pun ceva featured image etc (cum plm trimit toti ceva de publicat cand sunt in concediu, fara pc? Razvan cu donatiile alea, anonimul cu textul asta…)

===

Sper ca textul ăsta fie util mai ales ca să înțelegeți de ce proștii nu știu când sunt proști și cum ți se pare că toate deciziile pe care le iei sunt cele mai bune, dacă nu scoți capul din groapa în care te afli. Dacă mereu privești lucrurile de la același nivel, mereu ai să le vezi la fel. Pentru că foarte des, destul de des la ultimele articole de pe opencube, văd păreri gen ”nu există, nu are cum să fie așa, chestia asta nu ar funcționa niciodată”, despre lucruri care funcționează sau au funcționat deja. Deci au fost dovedite inclusiv practic. Și mă dau, mai jos, exemplu pe mine, că alt prost pe care să-l cunosc mai bine n-am la îndemână.

Îmi place să cred că toți oamenii au, măcar o dată în viață, o șansă palpabilă de se ridica în stratosfera socială, într-un fel sau altul. Sau măcar pe aproape. Faptul că stratosfera aia nu e foarte aglomerată, e pentru că cei mai mulți dau cu piciorul șansei aceleia. Ca mine. Chiar îmi place să cred că viața poate fi atât de generoasă cu toată lumea, deși poate mă înșel.

Toți am comis greșeli de-a lungul vieții și dacă n-ai murit deja mi-e greu să cred că ale tale s-au terminat până acum.

Să punem lucrurile în context. Dacă erai de unde sunt eu și știai un pic de ”calculatoare” și-un pic de ”engleză” prin 98-2002, când murea lumea de foame pe capete, mai ales în provincie, fără îndoială ai învățat să faci bani într-un mod facil, dar nu neapărat cinstit. Cine zice că n-a văzut, n-a auzit, dar îndeplinea condițiile ăstea, minte. Cel puțin în Hackersville (Scammersville ar fi fost mai potrivit, dar n-am dat eu numele) , numai cine cine era prea în vârstă sau nu avea chiar nicio tangență cu calculatoarele nu a fost implicat deloc în ”industria” asta. Până prin 2002 cred că nici ilegal nu prea era. La locul faptei era, dar în Romania nu prea, adică lipseau niște norme de aplicare. Erau chiar și gabori care aveau ”băieți la produs”, ca să înțelegeți ideea. În România așa se face business-ul și acum, fără mari consecințe. Ne înțelegem una, iar pe urmă ăla mai iute de mână, sau de picior, îl păcălește pe celălalt. Nu am să vin cu prea multe detalii, că nu suntem la ora de spovedanie, dar să zicem că eu aveam un pic mai mult din ambele skill-uri necesare și nu aveam aproape niciun fel de etică. Adică, o fi fost pe undeva, dar n-o vedeam de foame. Mai mult ca restul care puteau doar sa trimita mailuri, si alea cu copy/paste, eu puteam vorbi la telefon, cu un accent din ce in ce mai credibil.

Să zicem că de prin clasa XI-a s-a cam întâmplat să-mi facă cinste prin diferite baruri, destul de des, diferiți străini. Nu cu bună știință, dar era prea simplu. Pe vremea aia nu-mi venea să cred cât de simplu era. Dacă voiai bani, cereai! Dacă vă spun că dacă aveai nevoie de 200 de dolari, bani de cheltuiala, deh, spuneai că-i vrei până seara, că pe urmă ai treabă și îi primeai, mă credeți? Găseai pe cineva dornic și el de-o cinste, mergea și-ți ridica banii și aia era. Fără repercusiuni. Ele au apărut destul de curând, dar nu despre asta am să vorbesc.

Era un pic amuzant că-ntr-o oarecare seară de liceu eu îmi permiteam să merg cu taxiul până la Timișoara și înapoi și plăteam pe drum cam jumătate din salariul lunar al lui tata, jumătatea cealaltă cheltuind-o pe traseu. Asta-i cam în contrast cu motivația “de foame”, sunt conștient, da’ sunt sigur că voi la vârsta aia erați mult mai responsabili. Nu era ca și cum puteam să cumpăr ceva palpabil de banii ăia fără să mă întrebe părinții de unde-i am. Nu c-aș fi fost eu prea preocupat de achiziția de ”asseturi” la nici 18 ani, să fim serioși acum. Deși-mi trecuse prin cap să-mi iau un Opel Vectra, sau un Calibra. Nu știu ce era cu mașina aia (Vectra), dar toți pe care îi știam își luau în ordine: Opel Vectra, Audi A4, apoi A6, sau în loc de Audi, BMW ”3ar” și apoi ”5ar” , apoi Mercedes. Din păcate unii au murit în accidente în călătoria înspre Mercedes. Asta ca o paranteză.

Lucrurile s-au schimbat însă repede, a devenit mai complicat, iar eu m-am specializat în mai multe lucruri utile. Și am ajuns în București, unde altfel se lucra. Mai organizat. Din nou, nu intru-n detalii, că poate ați auzit și voi povești cu avioane ”vândute” pe ”bani de kerosen” și altele, nu-s eu ăla, dar cam aia e idea și vă spun așa:

Dacă în perioada 2002-2005 ați cumpărat telefoane ”ultimul răcnet”, înainte să apară pe piața din România s-ar putea să știu ceva despre asta. Sau laptopuri. Sau, să zicem dacă erai patron de club și aveai nevoie de niște plasme, ca ălea care erau la Crystal în perioada aia, de exemplu. Sau poate îți trebuia vreun Rolex, sau vreun Patek Philippe.

Până în 2004 era chiar al dracului de greu chiar și dacă voiai să le imporți cinstit, că nu eram în spațiul comunitar, erau taxele cât casa și nu prea găseai nimic de ultimă generație prin magazine, iar când ajungeau costau dublu față de prețul din UE. Eh, pe noi ne aprovizionau unii moca. Ne costa transportul de pe unde se făcea recepția cu tot cu șpaga de trecut prin vamă și timpul pierdut. Restul era profit. Vremuri bune, până s-au cam împuțit. Cam din 2004.

Sigur, noi vindeam, cumpăram, eram și serviciu de intermediere, Verisign Certified, ce dracu’. Eram pe toate planurile. Dar și poliția ne făcea puțin coadă din două motive. Unu ar fi ca noi nu eram chiar comercianți, iar al doilea că crescuse corporația cam mult, că, băh, dacă e ceva cu care să mă pot mândri la chestia asta, nu e legat de bani, cu siguranță nici de ceea ce făceam, ci că nu am lucrat cu amatori și ne-am luat cam toți munca în serios, nu ca alții.

Nu mi-e comod să scriu nume și prenume dar să zicem că unii dintre amicii mei din vremea aia sunt foarte cunoscuți și căutați chiar și acum pentru munca lor. Aș putea să las un link, l-am mai lăsat, dar mă rezum să vă spun că i-am văzut și-n filme, pe panouri de tip Hall of Fame, sau Blame.

Tot ce-am spus nu e din ciclul ”pușca și cureaua lată”, sau ”uite ce șmecher eram eu”, că nu-i așa, nici măcar nu-s în topul celor care au profitat din schema asta. Am facut eu câteva lucruri interesante, dar nu în mod deosebit bani și, oricum, e mai bine să fii un ilustru anonim, din unele puncte de vedere.

Pun doar lucrurile în context, așa cum am zis.

Intriga începe în toamna lui 2003, cred, când un prieten , care era student în alt oraș, a venit o seară la noi ( locuiam cu un ”asociat”) că avea interviu la ambasada ”Angliei”, sa mearga să lucreze acolo pe un contract de, nu râdeți, agricultor, cu tot cu gagică. Și trebuia să-și facă o prezentare în engleză, dar, na, nu prea studiase el limba asta, a învățat pe urmă. L-am ajutat eu cu discursul ăla atunci, în fine, eram totuși nelămurit că de ce dracului merge un om ca el să lucreze în Anglia, ca agricultor. Era mai bun de atât. Nu neapărat vreun geniu sau cu multă experiență, dar cu siguranță era mai capabil de atât. Pe scurt, ăla era contractul, aia a fost oportunitatea de plecat și a luat-o. Nu s-a gândit nicio secundă că are chestii începute, că nu-i demn, că nu-l ajută în cariera pentru care făcea o facultate .

Când a plecat i-am zis cu o jumătate de gură cam care e treaba și cu ce ne ocupăm noi, prietenii lui, prin București. Mai avea el și alții și aflase repede, că era util să meargă acolo, la primire, căci imediat te activai când auzeai că-ți pleacă un cunoscut în UK, sau UE, în general.

Toată lumea știa pe cineva plecat la muncă pe undeva, care ridica bani sau produse pe numele lui, printre pauzele de la munca lui.

Dar oamenii serioși nu se prosteau la nivelul ăsta. Își făceau 2-3 prieteni indieni și ridicau bani pe orice nume, orice adresa. Indienii ăia aveau ghișeele de Western, în caz că nu înțelege nimeni nimic din ce zic.

În 2004 a venit un pic foamea în business-ul nostru din mai multe motive pe care nu am să le detaliez, printre care si niște investigații. Cu mine nu a avut nimeni niciodată nimic, dar am decis că e un moment bun să mă concentrez pe terminatul facultății. Am discutat un pic despre cum ar fi să merg și eu in UK, că se deschiseseră granițele, ca turist așa, nu la agricultură, să punem la cale niște economie financiară, dar a rămas în coadă de pește, că eu aveam ”planuri mari”. În România. Ce pumni în ochi îmi vine să-mi fut când mă gândesc la asta.

Dacă în 2004 a fost cum a fost, în 2005 omu’ mi-a zis de la obraz să merg să-l ajut, ca un prieten ce sunt, că nu se mai descurcă. Adică, putea el să ridice pe la 3-5k lire pe zi, dar era totuși limitat și businessul putea să crească în nenumărate direcții dacă ar fi avut un pic de ajutor, pe cineva de încredere și care știe cum stă treaba.

Ca să explic cum e treaba asta cu încrederea, deși poate știți și voi cum e când lucrezi cu români, ”trebuie” să fac o paranteză și să spun povestea unui Rolex. Problema cu corporația asta era că nu era compusă din cei mai onești și cei mai paroliști oameni. Eram noi toți profesioniști, dar Onești e doar un oraș sărac. Aș spune că făcea parte din ”job description” să-ți lipsească skill-ul ăsta. Dacă pe linie de vânzări era simplă treaba, la modul că primeai datele transferului, le dădeai mai departe, iar dacă se verificau banii ca fiind ridicați, cândva îți primeai partea, dacă nu se răsturna tirul cu marafeți, sau dacă nu cumva fugea săgeata cu tolba plină. Nu e bai, dacă fugea omul, cineva îl căuta, îl găsea până la capătul Pământului, i se punea o amendă, era readus în câmpul muncii, mai de voie, mai de nevoie, ca să poată să facă plata, am zis că nu lucram cu amatori, dar oamenii erau concentrați în general pe business, iar soluțiile se încerca să rămână, pe cât posibil, în sfera amiabilului, cu mijloacele de coerciție necesare. Vreau să spun că business-ul era relativ sigur.

Pe linie de achiziții altfel stătea treaba. Aveai de luat 5 laptopuri? Auzeai că ”au venit doar 2, boss”. Sau niciunul . Dacă aveai tracking number vedeai că s-a livrat un colet. Ce era în el nu se vedea. Natura businessului făcea ca și ăia care erau la vânzare să vrea să mai dea o țeapă ceva (unii erau chiar români care ”făceau pe invers”) și te mai trezeai și cu un Patek Philippe de 20 de parai și nu știai sigur dacă omul tău te-a turnat, sau vânzătorul a dorit să te ia de gâscă. Dacă era vânzătorul, țeapa lui, pierdea 20 de parai. Dacă era omul tău, pula mea, se mai întâmplă între hoți. Șansele erau că nici nu-l cunoșteai pe ăla, că era mereu cineva la mijloc. Cel puțin eu nu-i prea știam și nici nu doream. Era mai sigur așa, modularizare. Așa se întâmplă că odată aveam de primit un Rolex d-ăsta și alte chestii.

Toți s-au jurat și pe mă-sa și pe ta-su că n-a venit, vere, niciun ceas. Nu eram suficient de sus în ierarhia unității de producție și am fost invitat respectuos să nu fac gălăgie, că vedem noi dacă ”se fură” produse și o rezolvăm cumva. Ceea ce am și făcut. În fond, eu aveam vreo 40% din ceasul ăla. Toți au zis că nu știu nimic, că au venit numai niște laptopuri. Cumva, în toată organizația eu, nu că eram singurul cu tehnologia, că mai erau cel puțin 2 tipi de la care învățam lucruri, dar cu siguranță eu eram ăla care instalase windowsuri în engleză pe mai toate calculatoarele care erau de vânzare , deci veneau ”by default” la mine. Era un fel de datorie de serviciu. Nici dacă ai lucrat la Depozitul de Calculatoare nu ai instalat mai multe windows-uri într-un an decât mine. Așa că și tura asta tot la mine au ajuns. Erau, în pula mea, stive la un moment dat, se toceau CDurile cu imaginea de XP și alta nu. Știu CD-key-ul ăla lung pe de rost și acum. Ăstea erau noi-nouțe, aveau bateriile nemontate. Dau să pun bateria primului, se întroducea într-o gaură, și văd că nu intră, era ceva acolo. O pungă. Îmi zic că o fi de protecție și trag de ea, moment în care văd că iese și-un ceas. Mi-am dat seama, văzând doar 2 cm de brățară, ce ceas e și l-am palmat de acolo direct în buzunar, că nici eu nu eram vreun naiv. După vreo 2 ani de poker pe trișatelea prin internat aveam mâna formată. Nu mai zic că în punga aia erau și actele, inclusiv un certificat de revizie și reparație. Nu știu cine trebuia să le ia în primire în România și să mă scoată din schemă. Nu știu câți din lanț știau despre asta și m-au lucrat pe la ”spa” și nu aveam să știu niciodată, dar e clar că erau minim 2. Nu că ar mai fi contat. Vorba aia, ghinion! Sau norocul meu, că tot la mine a ajuns. Eu cred ca le-a scapat detaliul ăsta cu ”cine ne instalează, bă, nouă, windowsurile”. Vezi, asta inseamnă să nu-ți știi business-ul. Mi-era simplu să le spun că am ceasul, să facem vânzarea, să ne luăm fiecare partea și să-i futem un pic în bot pe ăia de la primire, dar pentru asta ăia trebuiau să recunoască că au primit ceva. Trebuiau să recunoască că s-a primit un ceas și cineva urma să se toarne de ce l-au dosit, cine trebuia să mă sară din schemă. Așa că oricât i-am întrebat pe fiecare ”bă, știți cumva dacă ceasul ăla al meu a mai ajuns?” toată lumea a fost de părere că nu. Cred că puteam să-i întreb și cu el la mână, ziceau liniștiți că habar nu au despre ce vorbesc și aia era. Dacă interesează pe cineva, l-am purtat a vreo 3 luni pe la țară, lol, și le-am spus, cred că doar la 2 amici, ce e ăla și râdeau de mine că port ceasuri din târg de la ruși. Serios, Rolexurile arată atât de comun că mai degrabă nu le bagi în seamă. După care l-am vândut, evident. Și-ar mai fi alte povești, dar cred că se înțelege cum era cu încrederea și de ce era important pentru cineva să aibă în schema lui pe unul în care poate să aibe încredere și să știe cu ce se mănâncă diverse.

De fapt, cam ăsta a fost și motivul pentru care m-am oprit când s-a stricat șmecheria. Loc ar mai fi fost cu riscuri un pic mai mari dar se impuțise lumea. Nu mai puteam avea încredere în nimeni, toată lumea voia să facă pe la spate pe toată lumea, ajunseseră prea mulți în orice combinație și când sunt prea mulți dai de foarte multe caractere de căcat și m-am sictirit, că eu voiam să facem profit organizat, nu să ne furăm unul altuia căciula. Pula mea, așa reacționează românii la sărăcie. Când nu mai merge să furi de-afară, furi dinăuntru, furi și de la tine, iei dintr-un buzunar și pui în altul. Scârbos. Așa că mi-a fost mai ușor să nu mai vreau să aud nimic despre asta. Închid paranteza.

Și mă gândesc așa: Bă, dacă te-ar roade foamea și te-ar invita cineva să mergi să-l ajuți la o afacere, te-ar scoate din cercul tău vicios într-o chestie unde ”cifra de afaceri” e, hai să zicem în medie, de 4000 de lire pe zi, cu 20-30% profit net. Tu ce ai zice? Eu am zis nu. Un nu de care am fost mândru, că eu aveam planuri, aveam priorități. Nu prea mai aveam o chiflă în burtă, dar aveam planuri și priorități, altele decât oportunitatea asta. Nu mă încurcam eu cu nimicuri d-ăstea. Pentru sceptici, aici nu vorbesc de ”poate”, de ”dacă ai fi făcut, că poate nu mergea”, etc. Erau vremurile în care în orice tir care venea din UK și se răsturna accidental pe șosea găseai 150 000 de lire, pe puțin. Unele au apărut și la știri, că nu revendica nimeni banii. Poate credeți că era diurna șoferilor, dar fiind prea bogați nu se mai sinchiseau. Sunteți liberi s-o faceți.

Iar ”nu”-ul ăsta m-a costat 13 ani de muncă, uneori grea, uneori peste puterile multora dintre voi, dar ce e dezolant, e că nu am nici acum nicio șansă să compensez decizia asta proastă. Nu în viitorul previzibil.

Da, ceea ce ar fi trebuit să fac nu ar fi fost ”kosher” deloc. Riscuri erau, dar nu cine-stie-ce. Mai mici decât riscul să fi prins de poliție când conduci băut, de exemplu. Dar nu e ca și cum aveam o problemă cu asta și nu aș fi avut deja și mâinile și botul și conștiința (dacă aș fi avut una) mânjite de banii ăia. Deci nu ăsta a fost motivul refuzului; nu demintatea sau etica.

Nici faptul că plecam din țară. Nu vreau să intru în detalii, dar nu era asta o problemă. Că-i de înțeles, pe undeva, dacă un om refuză un lucru pentru că implică riscuri și nu are coaie îndeajuns de umflate. Aia e, nu-s toți oamenii făcuți pentru asta, nu-i nemaipomenit, dar e de-nțeles.

Eu aveam o dilemă epică: Cum, coaie, să plec eu din țară, să las facultatea neterminată, așa ceva… Nu știu de ce credeam eu că facultatea aia are să mă facă ”om mare”, că nu erau nicăieri semne de-așa ceva. Chiar nu îmi aduc aminte ce era în capul meu. Era și ceva legat de faptul că erau și banii lui tata în investiția asta și nu voiam să se ducă pe apa sâmbetei și nu era ca și cum aș fi putut să merg într-o sâmbătă la el, să-i trântesc 5000 de euro pe masa și să-i zic ”ia, bă, și lasă-mă în pace cu facultatea ta!”. Și mai ia 5000 să vezi ce ROI mare ai avut la banii tăi. Bine, nu e ca și cum l-am păcălit oricum, că am terminat facultatea aia mult mai tarziu. Dar hei! Am terminat-o!

Dar mai mult era legat de faptul că mi se părea mie că trebuie să fac aia atunci, că am început un lucru și nu pot să-l las neterminat, ca pe o mie de alte lucruri pe care le lăsasem neterminate. Că am plecat pe un drum și trebuie să ajung la capăt. Chestii stupide pe care le înveți în viață, că, băga-mi-aș pula, dacă te învață vreunul când să te oprești din a fi fraier gen ”Coaie, e groapa deja cât tine, unde pizda mă-tii mai sapi? Unde crezi că ajungi cu asta?”

Și femeia. Aș fi pierdut femeia dacă aș fi plecat să fac manțogăriile ălea. Știam asta. E o poveste romantică cu 2 săraci, tipic românească, dar blogul ăsta nu-i cunoscut pentru articole siropoase, așa că mă rezum să spun ca nu prea cunoașteți voi mulți oameni care nu vor să fure nimic-nimic și care să nu vrea să dea șpagă la poliție ( la medic a trebuit să-i explic cum e, că altfel mori ). Nici eu. Și unele situații în viață sunt incompatibile. Pula mea, dacă acum sunt un om mai bun nu-i prea mult meritul meu, că eu nu aveam în codul sursă instrucțiuni legate de ”bine-rău”. Eram orientat pe rezultate și analizam costurile nerespectării regulilor. Dacă riscurile erau mici, iar câștigul era disproporționat de mare, se numea că am descoperit un hack. M-a virusat.

Așa că am făcut foamea încă niște ani împreună ca-n poveștile ălea de doi lei cu ”daca ai noroc în dragoste, n-ai noroc de bani”, timp în care prietenul meu s-a întors, și-a terminat facultatea ( înaintea mea, ca să ne înțelegem) , dracu’ știe cum, nici nu contează, cred că a terminat-o și pe a doua ( nu știu de ce ) , a cumpărat niște apartamente și și-a deschis niște afaceri. E curat demult și el, a trecut suficient timp încât legal să nu i se mai poată imputa nimic. O mare greșeală tot a făcut că s-a întors aci, dar ce să-i faci, nimeni nu-i perfect. Viețile noastre sunt pline de erori.

Dacă aș fi un român autentic, ar trebui să fiu invidios. Dacă aș fi un român de-a dreptul veritabil ar trebui să fiu mândru de sărăcia, nevoile și prostia mea și să-i reneg prietenia c-un clasic și ipocrit ”Tu ai furat! De aia!”. Cum nu sunt, nu pot decât să am tot respectul că a făcut ce-a trebuit, atunci când a trebuit.

Realitatea e că mi-a întins o mână de ajutor și m-am pișat pe ea. Realitatea e că în 2 ani aș fi făcut minim 200-300k lire doar din asta. Minim, că mai știam eu și alte metode mai productive, dar așa, baza. Până în 2007-2008 a pus break cam toată lumea din valul pe care l-am călărit și eu, mai puțin câțiva amici, pe care chestia asta îi definea și de care nu mai știu nimic de prea mult timp. Mai bine așa. Care nu s-au oprit au început să viziteze pușcării. Unii ”băgau” și de acolo, din ”siguranță și încredere”. Unii-s, din păcate, încă acolo pentru mult timp, prin țări cu mult soare și legi mai aspre. Asta ca să-nțelegeți că oportunitățile se irosesc la un moment dat. Porțile raiului nu rămân deschise indefinit.

Dar ce vreau să spun e că să fi avut în UK, în 2007, 200k lire, nu știu ce credeți voi, dar eu cred că acum eram milionar. Dar așa, cinstit, fără să mai pot fi arătat cu degetul. Eram unul din băieții ăia care ”a plecat de jos și a reușit”. Cum? Nu mai contează. Dacă voiam să revin în România, puteam să devin, poate, primarul Bucureștiului, sau ceva, lol. Aveam si CV care mă califica.

Ce contează și ar trebui să vă gândiți puțin e că am muncit 13 ani de-atunci și nu am în buzunar, cont , sau pe titluri de proprietate, adunată, suma asta. Nici pe aproape. Vai de pula mea cât de departe sunt! Și credeți-mă c-am progresat mult în ăștia 13 ani. Dar e așa, ca și când te-ai antrena cu Usain Bolt să alergi mai repede, că tu ai chestii mai importante de făcut decât să mergi cu avionul. Nici măcar nu ai rău de avion, doar ai chestii mai importante, cum ar fi mersul pe jos, că-i sănătos. Sunt așa de departe, că mi-au oferit unii un job de 75K EUR pe an, suma brută si taxabilă în Germania și nu mi se pare chiar rea ideea.

Pentru cei ca mine, sau mai bătrâni, textul ăsta probabil că nu mai folosește la nimic. Adică, ori ai reușit deja, ori nu. Ai făcut niște alegeri, ai apucat-o pe-un drum, n-ai să te întorci înapoi acum că-i un salt înapoi, plus timpul trecut, mai înainte de orice posibil progres. Și dacă nu cumva stați cu curul pe un sac de bani acum, probabil că vă puteți uita în urmă la câteva alegeri care vă puteau schimba viața. Și-n plus, probabil că ați făcut deja destule greșeli încât să mirosiți singuri oportunitățile valoroase.

Pentru ăia mai tineri, uitați-vă bine ce planuri și ce valori credeți că vă definesc și cât valorează ele de fapt. Nu sfătuiesc pe nimeni să facă ce-am făcut eu, să fure, să își riște libertatea (cu scuza că ”am ales să fac asta, altceva n-a fost”), dar atunci când se ivește ceva de ”once in a lifetime”, uită-te bine, lasă mândria de român prost de-o parte și fă-ți un calcul sumar. Dacă-ți dă, ca mie, că ai putea să câștigi în 2 ani cât în 10, ia în calcul că dacă ai chestii importante de făcut în ăia 2 ani le poți face în următorii 8 relaxat. Dacă mai vrei. Dacă nu cumva ți se schimbă sistemul de valori între timp. Și mai dă-le în pula mea de riscuri, gândește-te la câte te expui ”default”, doar că trăiești în România. Gandește-te la câte riscuri te expui doar pentru că ești sărac.

Eu măcar am rămas cu femeia din toată povestea asta, îmi place să cred că merită și c-o să tot merite, măcar atât, dar și ăsta e un pariu cu risc mare și-i cam pe viața ta. Că nu a fost așa ”for granted” și uitându-mă în jur mă văd oarecum norocos. Nu regret nimic, evident, cu mintea de-atunci probabil că aș face de o sută de ori aceeași alegere proastă, că atât m-a dus, așa gândeam atunci și nu pot schimba asta, cu mintea de acum aș fi găsit soluții mai bune care ”să placă la toată lumea”. Aș fi putut schimba asta, doar dacă atunci aș fi avut viziunea de-acum, dar atunci toată lumea iți cânta despre ”cartea vorbește!”, după care continuau să fure cu patru mâini, fiecare pe unde puteau, să dea șpăgi și să hăcuiască sistemul pe care-l lăudau la un caz de discuție ”de principi”. Cum, coaie, n-ai facultate? Pleavo!

Știți ce e amuzant? Că am îndurat pe urmă, vreo 2 ani de sărăcie cruntă și vreo 2-3 de sărăcie suportabilă, timp în care am muncit ca un nebun noaptea și-am mers la școală ziua, sau am muncit și ziua și noaptea, și-n tot timpul ăsta am fost convins că am făcut o alegere bună, că am să mă ridic eu prin forțe proprii. Și m-am ridicat și cu muncă cinstită și cu tot ce trebuie, însă doar recent, după mai bine de zece ani, privind în spate cât timp am irosit am realizat că am făcut o alegere proastă. Extrem de proastă. Ca și când ai alege să fii futut în cur și ai mai și crede că-i bine. Ca și când ai crede că în România e bine și că nu se poate nicăieri mai ceva ca aici. Ca și când ai fi prost și ai mai și semnaliza. Ca și când ai avea un munte de trecut și ai avea o autostrada care îl ocolește, un aeroport , dar tu o iei de-a dreptul pe jos. Iar când ajungi în partea cealaltă te bucuri și râzi de proștii care n-au putut să treacă muntele. Dar sunt doar ăia pe care nu i-a dus capul să ia nici mașina nici avionul, că ăstora din urma nu le mai vezi nici fumul.

Și știți ceva, nu-i numai tipul ăsta, că mi-era ușor s-o bag p-aia cu ”io, n-am avut noroc!”, Miorița e de vină, deși cred că a fost destul de clar că nu-i vorba de asta. Am avut suficient noroc, dar nu am profitat. Am avut câțiva colegi de clasă, care au plecat din liceu în UK, pe perioada verii. Plecau cu viză pe excursie de 2 săptămâni, se sustrăgeau din grup și petreceau toată vara acolo ( bine, nu știu dacă chiar se întorcea cineva din excursiile alea), la spălat de farfurii în hoteluri, sau te miri ce. Era prin 2000-2001, nici nu aveau 18 ani. Forțau viza, dădeau șpagă la Otopeni să ignore ăia aspectul ăsta la întoarcere și să nu le pună interdicție ( pe vremea aia se lua șpagă și acolo, da). Și nu că mureau de foame. Pe criteriul ăsta cred că erau toți mai înstăriți decât mine. Nici nu era greu la cât de sărac eram eu. Dar după ce au auzit ei că s-au dus unii, au vrut și ei. După ce au ajuns acolo, ăsta a devenit scopul. După liceu s-au chinuit ani de zile să rămână acolo, cu mers pe termen scurt, cerut rezidență, primit refuz și trimiși pachet acasă, cu stat pe lagăr de expulzare, cu tot ce vrei. Ajunși acasă o luau de la cap, printre facultăți începute, iar acum sunt toți acolo, și toți o duc un pic mai bine decât mine. Na, cred și eu, când ai copil născut în UK, sau te pregătești să faci unul acolo.

Timp în care eu am fost convins că ce fac eu e cel mai bine. Cum altfel?

În urmă, am mai căutat eu să lucrez în UK, dar aveam mai multe greutăți de cărat în spate ( rate, copii). Nu că era imposibil, dar când te blochezi într-o zonă de maxim local, pentru orice mutare trebuie să faci inițial un pas înapoi, relativ la confort sau bani, și deși pe termen lung tot e util, înainte de poimâine trebuie să trăiești ziua de mâine, iar calculele nu prea mai dădeau așa, la modul în doi ani mai mult decât în zece, că nu îl prinzi în fiecare zi pe dumnezeu de picior, de cele mai multe ori trebuie să tragi pentru progres.

Cum vă folosiți de ce am zis aici vă privește. Dacă vreți să discutați și să vă legați de detalii gen ”dar ce făceai, bă, tu, mai exact, și cu cine?”, nu vreau să spun mai mult și nici nu-i relevant. Dacă vreți să mă-njurați, că din cauza a ceea ce am făcut e România așa și e privită așa din afară, e corect, puteți s-o faceți, dar pentru ce contează, eu am sprijinit economia țării în modul în care am fost educat, am adus bani aici și i-am cheltuit aici.