Pe vremea mea…

Scria cineva pe Patreon ca ii placea seria aia “gri” cu viata la tara si ar vrea sa mai citeasca asa ceva.

Chestia asta n-o sa fie chiar gri, dar intra la capitolul “pe vremea aia”…

Ah, de ce? Nu, nu m-a lovit “nostalgia”, da’ imi povestea cineva de problemele lui in ziua de azi si ma bufnea rasul si-i explicam eu asa, lejer, ca nu, nu stiu, nu, nu inteleg. Ca pe vremea mea nu era asa. Dar cum era? N-am mai apucat sa-i spun, ca se termina pauza de tigara. Dar o sa povestesc mai jos cum era.

Chestia e ca pe vremea aia totul era diferit. Pentru cei care-am reusit sa scoatem capul de sub apa, e mai bine acum. Pentru ceilalti, e mult, mult mai rau. Dar sa va zic cum era “pe vremea mea”. Initial, ma gandeam sa fac o comparatie de-aia – then and now. Dar ar iesi nasoala chestia si ar suna a bosorog nostalgic cu probleme la prostata sau pula mea, de-astea. Asa ca n-o sa compar cu prezentul. N-are rost.

O sa-ncerc sa impart chestia asta in capitole.

Gagici

Am prins revolutia sexuala in Romania. Astia mai tineri nu stiti, dar a avut loc asa ceva. A fost o perioada in care nu puteai convinge o colega de liceu sa-ti treaca prin pat nici cu batut matanii. Toate urmau sa se casatoreasca virgine si, pana atunci, erau dispuse cel mult sa te tina de mana. Dar cam atat. Sincer si de la obraz, am facut bataturi in palma cam toata clasa a IX-a si nitel din a X-a. Cred ca pot numara pe degetele “femeile” (femei pe dracu’, fete) din perioada aia. Si nici nu trebuie sa ma chinui prea mult. Cum le cheama nu mai stiu – parca-parca imi mai amintesc cate-un nume, dar nu-l pot asocia cu mutra. A trecut prea multa vreme si-au trecut prea multe femei. Dar, ma rog, ala era peisajul prin 95-96. Sau cel putin ala a fost peisajul pentru mine.

Apoi, intr-o buna zi, s-a schimbat totul. Nu stiu cum. Brusc, nu mai avea nimeni scopul ala. Nimeni nu mai avea chef sa se casatoreasca virgina. Toate aveau chef sa se futa. Si nu ma refer la tipele de la mine din clasa (desi le lovise si pe ele), c-as putea spune ca “eh, abia atunci au inceput sa le urle hormonii”. Dar nu. Asa, la modul general, brusc, erau toate disponibile si dispuse. Prinsesera gustul libertatii. Pentru ca generatia mea a fost ultima generatie care-a crescut cu uniforme, cu tras de urechi de catre profesori, cu jeguri de-astea. Si pe urma, brusc, parca incepuse un veritabil Woodstock in tot Bucurestiul.

Brusc, la toate colturile dadeai de tipe. Brusc, iti picau in brate din senin, fara pregatiri, texte si alte alea. Ti-o trageau nu pentru ca le “combinasei” tu, ci pentru ca “era dreptul lor”. Si parca viata a devenit mult mai frumoasa, asa, brusc.

Dar pe vremea mea nu conta daca erai sarac sau mai putin sarac. Conta daca erai “cool”. Ce era cool? Cool, in functie de tipa, insemna ca ascultai nu stiu ce muzica. Sau ca purtai nu stiu ce blugi. Sau nu stiu ce bocanci. Sau ca erai hipster (nu se numeau asa atunci, desigur). Genul ala de idiot cu freza tembela. Sau cu ie (aia populara, da). Sau cu ceva insigna de-aia cu flower power si alte mizerii. Doar boschetarii aia de 30 kg purtau asa ceva. In cazul lor, normal ca trebuia sa fie flower power, ca in nici un caz nu erau bazati pe pumn.

Iar tipele roiau pe langa noi – aia normali. Pentru ca alea erau optiunile. Ori mergeau undeva cu noi, ori mergeau undeva cu cocalarii de cartier, ori nu mergeau nicaieri. Si nu era greu de ales. Nu avea lumea internet, nu avea lumea telefon mobil, nu avea lumea aplicatii de dating, friends and shit, iar tipele si-o trageau cu unul din liceu, cu unul din cartier sau cu unul cunoscut la vreo petrecere sau vreo activitate de-aia dubioasa – clubul pasionatilor de sah sau pula mea. Pentru ca, pula mea, unde sa cunoasca alti tipi?

Ziceam ca nu conta ca erai sarac. Pentru ca oricum, desi erai jerpelit si umblai cu o bluza gaurita si blugii rupti, erai tipul ala cool. Tipul care pleca la o plimbare si se-ntorcea cu o tipa si numarul de telefon al alteia. E adevarat ca pe vremea mea numarul ala de telefon era fix. Si sunai si te cam rugai sa nu raspunda taica-su si sa nu te intrebe DAR CINE ESTI TU SI CE VREI DE LA FATA MEA, MA, GOLANULE!??!?! Pe unul l-am si intrebat “nu va suparati, cati ani aveti? 44? si pana la varsta asta n-ati aflat cam ce-as putea sa vreau de la fata dumneavoastra? nu stiu daca-i o idee buna sa va spun, ca v-ar putea soca..”. Ma rog, si-o fi luat si ea cateva palme-n contul meu, dar cine mai numara…

Pe vremea mea agatai cu o floare. Sau cu o umbrela. Nici masini nu prea aveau romanii. Daca aveai chef de agatat, asteptai sa-nceapa o ploaie de-aia mizerabila, luai o umbrela din casa si plecai la plimbare. Si agatai tipele asa, intrebandu-le (de sub umbrela, in timp ce ele erau murate) daca doresc sa le insotesti pana unde au treaba. Nu prea puteau merge sub umbrela decat la brat, ca nu avea raza de 3 metri. Si discutai pe drum cu ea si din una-n alta…

Pe vremea mea, tipelor nu le pasa de cati bani ai. De ce profil ai pe nu stiu ce site. N-avea nimeni nici un profil pe nici un site. Iar tipii cu bani erau mai rari ca o ninsoare-n August. Asa ca n-aveau mari asteptari. Sa nu fie pocnite – cum isi vazusera cam jumatate din ele mamele pocnite. Sa nu fii alcoolic. Sa nu, sa nu, sa nu. Dar nimic major. Daca nu erai un taranete distrus, le bagai in pat fara mari eforturi. Uneori, fara vreun efort – pentru ca incercau sa te bage ele oricum. Erau libere. Sexul era dreptul lor. Era … revolutia. Nu le pasa de planurile tale de viitor. N-avea mai nimeni planuri de viitor. La ce bun sa ai? Oricum pana la anul se schimbau, ca se schimba tot in Romania anual. De la taxe la directie si partide si companii – cate erau, ca nu prea erau.

Sa ne-ntelegem, era internet in Romania, dar costul era atat de mare incat nu-ti puneai internet acasa. Ca era aberant – hell, era dincolo de aberant. Mama avea vreo 100 de dolari salariul si era parca 600 de dolari pe luna abonamentul la RDS intr-un icafe. Ganditi-va si voi…

Apoi am devenit adulti. Am inceput sa iesim cu cate-o tipa fara sa le mai povestim tuturor cum am futut-o p-aia aseara. N-am mai mers in spatele bodegii din cartier sa ne-o tragem. Mergeam la ea sau venea ea la noi. Si-apoi am inceput sa nu mai trecem nici pe-acolo. Au mai ramas o perioada intarziatii care nu s-au prins ca au plecat toti aia cool si cam atat. Cate unul mai smecher avea o Dacie. Aveam si eu una, stiu despre ce vorbesc. Aveai masina si casetofon si era frumos afara? Futaiuri pe banda rulanta – “sa mergem la mare”. Si da-i si da-i. Nimeni nu mai era ca tine. Huruia rabla aia ordinara, huruia si caseta copiata la mana a coispea in casetofon, scartaiau franele si rotile la fiecare intersectie, dar hei – erai smecher.

Ma gandeam acum, cea mai scumpa “intalnire” la care am fost in perioada de care vorbesc a costat un bilet la cinema, la Patria. Pentru ca tipa si-a platit biletul. Era mai rezonabila treaba asta atunci, stiau bine ca nimeni n-are bani, asa ca-si plateau cat puteau, cand puteau. Nu se uita nici una jignita la tine “cum adica, cum sa-mi platesc EU biletul”, cum am mai vazut mai incolo.

Si-ar mai fi o chestie. Pe vremea mea, cam toti agaricii aveau o gagica. Chiar si aia de 1.60 si 30 kg. Chiar si aia de 120 kg. Toti aveau o gagica. Pentru ca, pana la urma, fiecare se combina cu cineva si ramanea un pool de-asta de tipe si tipi care inca n-aveau pe nimeni. Asa ca se combinau fie si doar pentru a vedea cum e, sa experimenteze, sa invete, sa inteleaga. Nu-i ca si cand aveai prea multe optiuni. Cum am zis, fara chestii gen tinder sau facebook sau pula mea, cunosteai lumea din niste cercuri destul de restranse. Asa ca un tip urat si cu cosuri si ochelari agata si el o tipa cu cosuri si ochelari. Iar daca era prea timid, pula mea, toate faceau la fel: se prefaceau ca s-au imbatat si se lasau sa cada in bratele lui – marele macho de 30/120 kg. Si aia era, mai departe, vai, am fost beata, dar daca tot s-a intamplat…Practic, in cel mai rau caz, daca erau absolut rupti la capitolul relatii, de se calcau pe nervi reciproc in cel mult doua minute, macar si-o trageau. Tot era ceva. Poate nu prea des, poate nu prea fain, da’ era CEVA. Un pic mai bine decat marea de nefututi de-acum. Ma rog, am zis sa nu fac comparatii intre atunci si acum, dar aici trebuia sa explic de ce mentionez asta si la ce ma refer.

Prieteni

“Pe vremea mea”, oamenii nu erau impartiti in bogati si saraci. Eram mai toti saraci intr-o oarecare masura. Nu aveam saraci si bogati, aveam saraci si mai putini saraci. Nu stiam pe nimeni care sa fie cu adevarat bogat. Si nu erau – pentru ca nimeni nu fura atat de mult, cu exceptia domnului Nastase, dar aia a venit mai tarziu. Mult mai tarziu.

Pe vremea mea, te imprieteneai cu alte persoane pe baza de pasiuni comune. Sau pentru ca-i urati amandoi pe altii. Am mai povestit, dar noi ne strageam la bloc gasca de “rockeri”. Si cam aia era tot ce-aveam in comun – asa, in linii mari, ca nici macar nu ascultam acelasi gen de muzica. Adica, erau unii care ascultau Timpuri Noi si se considerau rockeri. Si pe langa ei eram eu cu Manowar si Moonspell si tot felul de dubiosi cu Cannibal Corpse, My Dying Bride, Amorphis si Obituary. Ma rog, mai erau si fatalai de-aia cu Therion sau alte doamne-fereste de genul ala. Dar, asa, in mare, cam aia-i tot ce-aveam in comun. Ca-n rest, erau unii cu desen, altii cu chitara in spinare, altii cu bataile, altii cu internetul si fraudele, de-astea. Inutil de mentionat din care categorie faceam eu parte. Dar impartirea sociala, daca o putem numi asa, nu se facea pe baza de bani. Nu era nimic iesit din comun la faptul ca n-aveai bani cam niciodata. Nimeni din gasca n-avea. O data la o luna mai avea unul vreo 10,000 de la taica-su sau pula mea de-astea. Asa, gen, de un pachet de tigari si doua beri. Sa te tot distrezi – ori cu cel mai bun amic, ori cu vreo tipa.

Si erau batai. Tot timpul erau batai. V-am zis, nu prea aveam internet. Si inevitabil isi lua unul mai slabanog din gasca vreo scatoalca pe undeva. Ca s-a dat la o gagica, ca i-a raspuns nu stiu cum unui smecher, ca i-a cautat unul scandal, ca motive. Nici nu conta – scandal sa fie. Si era. Se umplea cate-un tramvai cu gasca – si vorba aia, cativa mergeau pe scara. Si hai peste aia. Nu cred ca era luna in care sa nu dau sau sa incasez cateva. Ca n-avea cum. Asa-i cand nu poti sa injuri lumea pe internet, ca n-ai internet. Ii injuri live si nu-i ameninti in gol, chiar te duci sa-i calci.

Pe vremea mea, lumea socializa. Si n-o facea din obligatie, ci de placere. Erau noptile alea in care ma intalneam cu Para, luam de la Sheriff’s doua pizza mari mexicane – bai, MARI – si mergeam in Frontier, in icafe. Si toata noaptea o ardeam pe Quake si te miri ce. Si asa socializam. Nu doar cu aia cu care mergeam. Cunosteai lume pe-acolo. Invatai chestii pe-acolo. La un calculator se juca unul Quake, da, dar la altul dadea un baiat comenzi si la al treilea zburau shellurile in sus si-n jos si exploiturile-n toate directiile. Pe vremea mea mai vedeai niste incercari timide de lan party. Pentru ca nu se juca nimeni “pe internet”. Toata lumea se ducea sa se joace “in retea”. De toate.

Trebuie subliniata chestia asta cu socializarea. Pentru ca pe vremea mea, chestiile care-s acum “Antisociale” atunci implicau o gramada de socializare. Din nou, nu caut sa fac comparatii “atunci vs acum”, dar cred ca trebuie sa explic treaba asta. Uite, in ziua de azi, lumea e ingrijorata de faptul ca jocurile pe calculator tin oamenii izolati si nu mai socializeaza si pula mea. Si poate asa o fi, nu ma intereseaza. Ce pot sa va spun e ca pe vremea aia, implicau socializare. Pentru ca eu, de exemplu, ma duceam cu autobuzul si apoi tramvaiul (fara bilet, se-ntelege) pana la un prieten de-al unui coleg de clasa sa-mi traga pe diskete Colonization (Sid Meyer) si Rise of the Robots, ca apoi sa iau alt autobuz pana la un coleg, sa-si traga si ala jocurile si apoi luam tramvaiul spre casa – dupa ce mancam pe la ala sau ceva si mai testam jocurile, sa vedem cum arata. Ne strangeam in ziua cutare (parca era prin mai, dar nu-mi amintesc) si ne duceam cu vreo 3 autobuze pana la CERF sa luam de-acolo pe dischete ultimele utilitare. Norton Command 5 nu stiu cat. Dos Navigator. Norton Utilities cu faimoasele troglodeli gen ndd/defrag. De-astea. Toate astea implicau socializare. Ne plimbam 6 geeks printre zeci de standuri urmarind cu ochii mari chestii pe care noi n-aveam sa le avem niciodata (gen pentium, calculatoare cu cdrom si soundblaster, jocuri originale, alea). Am vazut si Descent (primul) jucat cu ceva casca de-aia, kit “VR” (de-atunci).

Distractie

Daca mergeam la un concert, era de-ala cu intrare libera. Genu’ de concert organizat de-un partid politic care tipa dupa voturi. PSM-ul si alte alea. Pentru ca la un concert de-ala “pe bune”, n-aveam bani de bilete vreunul. Eram toti faliti. Foarte rar mergeam la un concert “pe bani” si atunci doar daca era o trupa ca lumea. Si chiar daca aveai tu bani, era “de cacat” sa te duci doar tu, fara restu’ gastii. Mai incercam la cate-un concert sa vedem daca se poate intra fara bilet. Era intr-o vreme mizeria aia la Polivalenta unde puteai intra pe fereastra, mortii ei, pana s-au prins aia si-au batut-o-n cuie.

Vorbind de concerte, bai, nu era nici pe-atunci paradisul pe pamant, da’ mai vedeai un concert de doamne-ajuta. Adica, pe vremea mea erau aduse la Bucuresti cantareti si trupe care nu murisera de batranete. Michael Jackson. Iron Maiden. Metallica. Chestii de-astea. Nu ma-ntelegeti gresit, ca nu mi-a placut Michael prea mult niciodata, desi admit ca omu’ era din alta galaxie in comparatie cu altii. Dar bai, era inca in voga tipul, inca era smecher, inca umplea stadioane, stiti? Acum cand trec prin Bucuresti mai vad pe-acolo afise cu Julio Iglesias si ma intreb cum se face ca mai traieste. Sau concerte de-ale lui Banica. Sau Scooter. Pai, bai, frate, Scooter era la moda pe vremea mea, ce dracu’. Eins, Zwei, Polizei…Totusi.

Privind inapoi, ce mi se pare interesant e faptul ca-n saracia si bezna din Romania, eram toti fericiti. Sigur ca era genul ala de fericire data de ignoranta. Nu neaga nimeni asta. Dar nu schimba cu nimic faptul ca eram fericiti. Cum era aia? Fericiti cei saraci cu duhul…Iar noi eram. Foarte saraci cu duhul. Nu ma laud, da’ din toata gasca, cred ca doar eu m-am trezit inapoi de 18 ani. Nu eram singurul care incepuse sa faca bani pe net. Nici pe departe. Erau altii carora le mergea mult mai bine, ca ei nu trebuiau sa se lupte cu morile de vant pentru asta. Dar degeaba faceau bani mai multi – aveau ochii larg inchisi. Fericirea aia tampita a zburat in cazul meu pe la vreo 16 spre 17 ani. Cam atunci am inteles eu ca nu-i ca-n filme. Da’ deloc.

Am profitat in continuare de faptul ca oranduirea sociala era asa cum am zis. Ca nu conta ca erai sarac – iar eu fusesem sarac bine de tot, lol…si urma sa fiu si mai si.

Dar, pe vremea mea, asta nu conta.

Mai incolo, cand s-au schimbat un pic lucrurile, mergeam la mare. Care mai de care. Tot trebuia sa aiba unul o masina, n-aveam cum sa nu. Iar daca nu, ne duceam cu trenul – fara bilet. “Cu nasul” daca eram cativa. Fara bilet si cu mult tupeu daca eram mai multi – ca “nasul” uita strategic sa-ntrebe 20 de rockeri in metale si piele daca au bilet. O alegere inteleapta, as spune. Si de obicei aveam bani de 2 covrigi la 10 oameni, gen. Mai mult aveau tipele. Ele mereu primeau de-acasa. Noi, baietii, primeam mai mult pula. Alt motiv sa combini una, desigur.

Politica si economie

Dar nu era totul frumos pe vremea mea.

Parintii se duceau la lucru si nu primeau salariul cu lunile. Cam ca jurnalistii de-acum – doar ca ei erau ingineri sau dracu’ mai stie ce. Iar statul vindea la foc automat toata “greaua mostenire”, asa ca apareau de te miri unde patroni. De ziua mea mi-a luat mama intr-o zi o sticla de cola, ceva. Super cadou, lol.

Iliescu si Vacaroiu (si apoi Nastase) erau mari si tari si nimeni nu sufla in front in fata lor. NIMENI. Apoi a venit CDR-ul cu cei 15000 de specialisti si cu Ciorbea – care nu era pe vremea aia sluga PSD-ului. Si ministrul ala de interne, Prodigy. Si-au distrus si ei tot ce-au mai putut distruge. Stiti, o perioada, politicienii din Romania au furat cu frica. Cu multa frica. Inca era vie in amintirile lor executia sotilor Ceausescu. Si cred eu ca de-aia furau cu frica. Apoi, cam de prin 96, asa, au inceput sa fure ca la usa cortului. Au uitat de executie. Au uitat de frica. Au vazut ca aia care iesisera in strada fara arme in 89 au imbatranit nitel. Sau au copii, responsabilitati si-s prea ingrijorati de ziua de maine pentru a mai face scandal. Si-au cazut in dulcele somn al dictaturii cu fata umana.

Daca lucrul asta s-a schimbat, nu a fost datorita presei, cum le place unora sa creada. Ni s-a datorat noua – noua, tinerilor confuzi si poate usor sariti de pe fix. Rebelilor fara cauza. Pentru ca asa eram toti: rebeli. Impotriva cui sau impotriva a ce era rebeliunea asta? Nu am fi putut spune nici unul. Impotriva oricui. Impotriva tuturor. Nu cred c-am fi putut spune vreunul ce era in neregula, dar simteam ca era in neregula. Si, fiind prea tineri pentru a fi simtit pe pielea noastra Securitatea sau mineriadele, nu ne era frica. Si-mi aduc aminte de-o chestie, un moment cheie in istoria Romaniei. Nu mi s-a parut si nu-mi pasa daca ma credeti sau nu. Dar a fost o vreme, cam de prin 94 pana la momentul asta de care vorbesc, cand “autoritatile” “faceau legea”. Nimeni nu sufla in fata lor. Politistii erau siguri pe ei. Cu mana pe pulan, se simteau regi. Si-ti vorbeau de sus si dispretuitor si te opreau aiurea si te imbranceau si ce mai aveau ei chef. Pentru ca asa se obisnuisera si ne vedeau pe toti ca pe o mare de oi proaste. Si apoi a venit momentul de care vorbesc – si poate-l pot confirma unii dintre voi, daca ati fost acolo.

A venit concertul Prodigy. Ala de acum un miliard de ani – din 97 sau cand pula mea a fost. Si acolo erau politisti si jandarmi si tot ce mai vrei. Toata floarea cea vestita. Si cand au venit, aveau privirele alea arogante de boi scapatati, siguri pe ei si siguri pe pulane. Dar acolo nu au mai dat de parintii nostri ingrijorati si un pic adusi de spate. Acolo au dat de tineri cu mutrele vopsite-n negru. Cu cercei de tiganca-n ureche. Cu creste vopsite in verde. Cu tatuaje si cercei in nas si-n urechi. Si au venit politistii cu privirile alea sigure pe ei si au inceput ca de obicei cu imbranceli si treburi. Si am vazut tavalugul ala de pustani de ~20 de ani care s-au intors cu furia aia oarba a omului care simte ca nu e bine. Nu stie ce, dar stie ca nu e bine. Si am vazut pulanele smulse din mainile politistilor si aruncate cat colo. Amenintari deloc voalate ca vor fi macelariti. Lanturi scoase de la curea si butterfly-ul lucind si gastile punk venite pe motociclete tocmai din Germania si Ungaria pentru concert scotand batele. Si pentru prima data de cand am inceput eu sa pricep cum arata lumea, am vazut “autoritatile” tremurand, politistii speriati si jandarmii dand inapoi. Oare cum ar fi aratat Romania astazi daca ar fi fost acolo toti tinerii romani, daca ar fi vazut, daca ar fi inteles ca nu noi trebuie sa ne temem de ei, ci ei de noi? Nu vom afla vreodata.

Dar tinerii n-au fost acolo, n-au vazut si n-au priceput, iar dulcele somn al imbecilitatii a continuat nestingherit. Au fost in schimb cativa maidanezi costelivi trimisi de ziarele de casa ale lui Ilici si-au scris din nou despre golanii si vandalii de-acolo. Iar daca au scris bine, poate-au primit si-un sandwich, cine stie. Ca de salariu nu se punea problema. O saptamana a zbierat presa despre asta – despre cum trebuie interzise astfel de trupe, pentru ca uite ce efect au asupra tinerilor. Dar era tarziu – mult prea tarziu pentru asa ceva. Prodigy si altii ca ei puteau fi opriti, probabil. Dar, in lipsa unor trupe autohtone, tinerii nu s-au indreptat spre un alt Cenaclu Flacara, desi tot incerca jegul ala de Paunescu marea cu degetul. Dar nu i-a mers. Nu. Nu mai avea cu cine. Tinerii nu erau ca parintii lor, usor de prostit cu cacaturi recitate si tampenii de-alea. Tinerii s-au indreptat spre intuneric, spre underground. Spre Parazitii, spre RACLA si BUG Mafia, iar cartierele au inceput sa semene cumva mai mult cu ce descriau aia trei decat cu blocurile alea gri dupa care erau cativa chitaristi rataciti.

Incercarile neocomunistilor de a tine tinerii sub control cu aceleasi metode cu care le tinusera si parintii (Cenaclul Flacara) nu mai functionau. Tinerii nu mai aveau chef sa auda de glorie tarii si de alte cacaturi patriotice. Daca vreti sa intelegeti si de ce – si poate sa va cutremurati un pic, puteti urmari mizeria asta, sa vedeti cum arata Romania pe vremea cand imi luam eu buletinu’ si incepeam sa fut si sa fur. Aruncati o privire pe asta cand/daca sunteti plictisiti sau daca ati uitat si o sa va fie clar de ce toti furam ca-n codru.

Tot prin clipurile alea puteti vedea cum aratau si cum erau imbracati tinerii de ambele sexe. Vedeti bine. Uratenie. Saracie. Si printre ei, imbracat mai saracacios decat toti aia la un loc, eram eu. Ma salva mutra si inaltimea. Daca v-ati uitat din intamplare la pozele mai vechi pe care le-am pus pe-aici, cred ca intelegeti de ce imi depaseam relaxat norma.

Joburi

Si-apoi a castigat iarasi PSD-ul alegerile – cum se numeau ei atunci, dracu’ mai stie – si a inceput al doilea exod (primul fusese dupa mineriade). Romanii erau dezamagiti. CDR-ul nu-i scosese din saracie si jeg si prostie. Cei 15,000 de specialisti nu erau de gasit nicaieri. Doar Prodigy – ministrul ala – facuse ceva bun. Trimisese jandarmii peste mineri undeva la dracu’-n praznic, ii casapisera pe mineri si-l luasera pe Cozma pe sus. In rest, nimic bun. Continua devalizarea, fire-sale-ul general. Iar parintii fluierau in continuare a paguba si nu aveau cum sa plece la alt job, ca nu gaseau alt job. Si daca gaseau, nu primeau nici salariul de la jobul “actual”, nici la jobul viitor nu primeau o perioada. Jalnic. Si tin minte exodul pentru ca au plecat cele mai frumoase tipe din cartier. Le-au luat parintii frumos de manuta si-au zburat care-ncotro. Germania. Italia. Austria. Franta. Spania. Toate. Toate pana la ultima. Si-n cartier a domnit jalea. Ne uitam unii la altii si nu intelegeam ce s-a intamplat. Doamne, cat de prosti eram….doamne, cat de idioti si orbi. Nu intelesesem primul val – plecarile de dupa mineriada. Nu aveam cum. Eram prea mici. Nu-l intelesesem nici pe-al doilea. Ce se intamplase? Ca nu-i bine, asa, pe plan politic/economic, stiam, desigur – ca nu mai vedeam nici aia 10,000 de la ai nostri. Nu mai aveau nici ei. Dar nu fusese niciodata bine. De ce ar fi deranjat asta pe cineva acum?

Nu era simplu sa gasesti un job. Ieseai din liceu sau din facultate mai prost decat intrasei si trebuia sa gasesti un job. Dar cum? Unde? Nu stiai. Nimeni nu te pregatise pentru asta. Sigur, te-nvatasera la scoala sa faci un CV (gresit). Dar atat. Nimeni nu-ti putea spune care-i raspunsul corect la intrebarea “unde te vezi peste 5 ani” sau “de ce ati ales firma noastra” (de parca erau prea multe). Nimeni nu stia cat trebuie sa fie salariul. Nimeni nu stia care erau conditiile de angajare. Nimeni nu stia nimic. De unde dracu’ sa stii? Cine sa te-nvete despre economia de piata? Profesorii? Pai, aia erau bugetari, nu fusesera la un interviu in viata lor. Parintii? Pai, aia primisera repartitia dupa facultate/liceu, ce sa stie despre interviuri?

Si-apoi lucrurile s-au schimbat. A venit internetul. A venit telefonia mobila. Acum puteai vorbi direct cu o tipa. Nu mai trebuia sa-ti raspunda taica-su la telefon. Dar, ce sa vezi? Pentru ca acum puteai vorbi oricand cu ele, nu mai vorbeai cu ele. Are sens ce spun? In mintea mea, are. Iar cu venirea internetului, au venit si chestiile de genu’ facebook – Hi5, myspace, alea. Si deja tipelor nu le-a mai fost de-ajuns ca erai cool. Deja strambau din nas ca aveai bluza gaurita. Pana mai ieri nu conta. Acum conta. Iar cocalarii romani isi puneau poze cu bmw-urile sh ale altora pe site-uri, sa agate gagici. Si agatau. La foc automat. Nici “rockeritele” nu mai erau ce fusesera…Rise of the manele, gen. Dar despre asta, mai tarziu un pic.

Dar chestia e ca am avut noroc. Noi eram aia tineri, aia care vorbeau niste engleza, aia care citisera carti si chestii pe internet. Eram generatia noua – aia mai pregatita decat generatia anterioara, desi n-ai fi crezut. Pentru ca aia vechi – parintii nostri – nu vorbeau o boaba de ni7mic. Incepusera sa vina tot felul de companii prin Romania la cumpararea asseturilor vandute de stat pe-un leu – si cereau limbi straine. Engleza, franceza, de-astea. Parintii nostri nu vorbeau asa ceva. Ei studiasera rusa. Nu stiau sa lucreze cu un calculator. Nu stiau nimic. Noi stiam. Noi am avut cu adevarat oportunitati. Era “piata” asa cum o vedeti in clipul ala. Tinerii erau mai mult “intreprinzatori” decat “angajati”. Pentru ca nu merita sa muncesti la vremea aia deloc. Ieseai mai bine facand altele – si nu ma refer neaparat la furt. Ma refer la mici tentative de afaceri. Erau tinerii care scriau CD-uri cu jocuri in filme. Erau tinerii care stransesera bani de un copiator si-l tineau undeva intr-o camera de camin. Era peisajul ala de tara comunista care face trecere la capitalism – si nimic nu e reglementat nicaieri. Legea drepturilor de autor? N-aveam treaba cu asa ceva. Norme de siguranta sau de pula mea? Nu-i pasa nimanui de ele. Faceai milioane cu aparate de inghetata sau cu dozatoare, pula mea. De-asta zis c-am avut noroc. Daca la joburi a fost greu, greu de tot, la capitolul “mici intreprinzatori”…era plina Romania de ei. De la smenarul din fata casei de schimb la baiatul care umfla cauciucuri si tanti care vindea ierburi dubioase (nu droguri, mizerii de-alea gen plafar) si alte alea. Si totul era pe spaga. Venea politia? Spaga si plecau. Venea inspectia? Spaga si plecau. Oricum nu stiau nici ei daca faci ceva ilegal sau nu.

Ziceam mai devreme ca lumea socializa. La mini-LAN-partyurile astea, mai cunosteai un om, ceva. Asa am cunoscut cativa oameni care m-au rezolvat de vreo 3 joburi, in timp. Ca jucai un starcraft pe echipe, te mai vedea unul ca stii sa lucrezi cu un server si tinea minte, treburi de-astea. Aveam o cunostinta – un tip care a fost angajat la PCNET pentru ca l-a vazut nu stiu cine citindu-si mailul cu telnet ip 110, gen. N-am idee ce mai face, da’ probabil e OK.

Era mai nasol pana faceai rost de primul job. Pana aveai ceva “experienta”. Ca nu aplicai pe nu stiu ce site, sa dai doua clickuri si gata, “ai aplicat”. Nu. Citeai Romania Libera – pagina de anunturi – si te chinuiai sa gasesti ceva, notai numarul de fax, treceai la urmatorul anunt. Dupa vreo ora, aveai coispe numere de fax sau casuta postala X, oficiul postal Y si te duceai cu teancul de CV-uri la posta. Acolo trimiteai coispe CV-uri pe fax si coispe in plicuri catre casuta postala pula mea. Dupa care trebuia sa stai pe-acasa, ca poate te sunau pentru un interviu – si nu aveai mobilul trecut pe CV pentru ca nu prea aveai mobil.

Pana am schimbat eu primul job in IT, n-a mai fost nevoie de de-astea. Incepusera si la noi cu adrese de email in loc de casute postale si mi se pare ca facusera aia si bestjobs deja (2003, nu mai stiu). Dar pana acolo, m-am tot dus cu CV-ul in brate la tot felul de firme mici si mari, care mai de care mai jalnica si mai nesimtita.

Bani, cocalari, smecherie

Dar oricum nimeni nu statea din salariu.

Cand am inceput eu sa lucrez (mult mai tarziu) toata lumea fura. Sau, ma rog, toata lumea “facea combinatii”. Nu stiu un singur om din perioada aia care sa nu fi facut magarii, indiferent ca fura de pe internet sau ca fura de la lucru din depozit sau ca facea contracte nasoale sau cine mai stie ce. Toti, pana la unul. Pana si aia din ISP – clientul incheia contract de 64 Kbps, da’ adminu’ pentru inca o suta de dolari iti dadea el 256Kbps, ca oricum nu dadea de la el si na, 100 de colo, 100 de dincolo, se adunau. De la mine din birou furau aia sutele de blankuri si le vindeau. Topuri de hartie. Mausi si tastaturi. Harduri vechi. De toate. Tot ce se putea fura. TOT.

…dar, pana la punctul ala, am avut noroc. Era domnia intunericului, domnia prostiei si a ignorantei. Nimeni nu stia nimic. Nimeni n-avea internet acasa. Nimeni n-avea profil de (insert site here). Toti tipii erau cool. Toate tipele erau cool. Oamenii normali n-aveau BMW, n-avea nimeni ceas sau mobil. Asa ca si fraierii average aveau o gagica average, un job average, o chestie average. Nimic grozav, dar nici nu se astepta nimeni de la ei la perfectiune, bogatie si alte alea.

Dupa o vreme au aparut smecherii. Cu ceasuri. Cu telefoane. Cu poze facute nu stiu cum, nu stiu pe unde. Cu masina vreunui prieten – ceva bmw/audi/vw adus de-afara (SH). Si au inceput fitele si prostitutia generalizata. Intr-o perioada, pe-astia (mai era cate unul ratacit) ii evita toata lumea. “Ala e bisnitar”. “Ala a facut Germania”. Asa se zicea pe-atunci. Si toata lumea banuia ca-s hoti si magari si pula mea si nimeni nu se apropia de ei, cu atat mai putin tipele, daca nu erau deja moarte de foame.

Treaba asta s-a schimbat peste noapte. Brusc, au inceput sa fie aia considerati “normali”, chit ca erau anything but. Iar aia average nu mai erau average, erau fraieri. Loseri. Ca n-aveau telefon mobil sau bmw sau pula mea. Din fericire pentru mine, eu numai average nu-s si n-am fost. Cand s-a intamplat treaba asta, deja faceam bani din alte alea, apoi din job si, una peste alta, am schimbat mediul – n-am mai avut in mediul meu fiinte de-astea atat de moarte de foame, ci femei RELATIV normale (ca nu le-as atinge acum nici cu prajina lui Serghei Bubka, asta-i alta discutie, dar pentru vremea aia si cat stiam/gandeam, erau OK).

Ziceam de average si peste average. Tare, tare bine era sa fii atunci peste medie. Din toate punctele de vedere. Se cam terminase smecheria aia cu revolutia sexuala, se prinsesera si tipele ca nu-i vreo smecherie (dupa ce-si facusera si ne facusera plinul, ca sa zic asa), asa ca treburile se indreptau spre normalitate. Cat e salariul mediu in Romania? Nu am idee. Dar atunci, daca scoteai (salariul mediu)*2, erai sef de trib. Nu glumesc. Smecher de smecher, ca sa zic asa. Cel putin asa mi-a mers mie. Tipe cacalau. Ziua si tipa. Ziua si tipa. Ziua si gagicile, uneori. Dupa noroc. Au mai fost si ceva zile in care n-a fost rost de vreuna sau am fost obosit sau n-am avut chef, da’ nu prea multe. Eram in perioada aia…

In cele din urma, “normalitatea” care-a venit a fost nasoala. Sau asa mi s-a parut mie. De futut, am futut in continuare la foc automat, dar ce folos. Femeile au inceput sa caute altceva. A fost perioada in care a fost suficient sa fii un tip frumos, sa ai un job, sa nu fii alcoolic si sa nu fii genul care s-o pocneasca (cum isi vazusera vreo jumatate din ele mamele pocnite). Da’ pe urma, cu venirea smecheriei in Romania, a inceput o coruptie profunda a sistemului de valori, una care, hm, sa nu zic ca l-a distrus, dar l-a schimbat radical. Ambele sexe au inceput sa cantareasca sexul opus ca pe rosii-n piata. Asta ce job are? Cat castiga? Daca ma fut cu el, ma ia de nevasta? Daca ma ia, isi permite sa ia credit sa luam o casa? Si la fel a fost si de partea cealalta – cu barbatii, adica. Am prieteni care au dat “verde” unor gagici pentru ca se saturasera sa fie doar ei cu banii mereu. Noua normalitate semana destul de mult cu foamea – daca nu fizica, macar morala.

Poate ca, pana la urma, treaba asta a reprezentat o evolutie. Dar costurile sociale au fost si sunt imense.

Credeam ca…

Noua nu ne era frica nici de viitor, nici de prezent, nici de autoritati. Aveam curajul prostului si increderea in sine a ignorantului. Si, pentru o perioada, la granita dintre generatii, tin minte niste ani in care autoritatilor le era frica de noi – de “public”. N-am mai vazut de multa vreme asta. De foarte, foarte multa vreme.

Pe vremea mea, cand era o problema, o rezolvai din pumn, cutit sau brigada. La nivelul meu, desigur, ca la nivelul lui Fane Spoitoru normal ca se rezolva cu sabia. Si pe urma s-a ajuns la avocati si procese si interventii si pula mea. Unii zic ca-i mai frumos asa, mai civilizat. Mie mi se pare ca-i mai rau. Parca era mai cinstit si mai rapid s-o rezolvi cu niste pumni. Mai scoteai sau pierdeai niste dinti, da’ se rezolva atunci, frumos, pe loc. Nu dura 10 ani cu 30 de amanari si pula mea. Si toata agitatia asta cu tribunale, procese, avocati – pentru orice cacat – a dus in cele din urma la coruperea intregului sistem, pentru ca le-a dat importanta aiurea unor nimeni – tot felul de avocati si procurori si judecatori si grefieri si, in sfarsit, niste neica nimeni buni de nimic, pusi pe spaga. Mai are cineva incredere in justitie in ziua de azi?

Dar nu doar aia s-a schimbat. Romanii au capatat pe-atunci frica aia tampita si au fost castrati, cumva. Barbatii nu mai aveau curaj sa fie barbati, desi nu erau pe-atunci #metoo-uri de-astea si alte rahaturi. Parca ii batuse cineva dimineata – in fiecare dimineata. Erau asa…plouati. Molai. Speriati de bombe. Tin minte si cand a inceput – prin 1999. Atunci au inceput sa devina coiless. Era o tipa la bloc acolo, Ema. Frumoasa gagica. Un tip a vazut-o iesind si a zis ceva de genul “mama, ce buna e”. Iar eu, in bataie de joc – ca tipa avea un iubit – i-am zis “pai du-te si invit-o undeva”. Iar tipul, amarat, mi-a raspuns cu “lasa-ma, coaie, ce, crezi ca tata e bancher?”. Si pana atunci nu vazusem pe nimeni punandu-si probleme de-astea – de “tata nu e bancher”. Saracia aia de-atunci a cam distrus conceptul de “barbat” din Romania si nu-i chiar surprinzator. Cum pula mea sa te simti barbat daca trebuie sa-ti numeri banii sa vezi daca poti sa-i cumperi o floare, daca poti s-o inviti la o terasa etc?

La nivel de tara, treaba asta a fost absolut devastatoare. Cu mai putine “dates”, cu mai putine femei, cuplurile au inceput sa se … cupleze mai tarziu. Cu casatoria, si mai tarziu. Cu facutul de copii..si mai tarziu sau niciodata. Sigur, la depopulare a contribuit enorm exodul, dar cred eu ca ASTA a fost triggerul real atunci.

Dar destul pe tema aia.

Noi eram liberi. Nu aveam mai nimic. Nu aveam case. Mergeam cu autobuzul. Dar nu ne eram teama de ei sau de militia lor deghizata-n politie. Si zbieram ce doream fara teama. Vorbeam cum pofteam. Eh, da, CNA-ul cenzura cand dorea. Dar nu conta. Nimeni nu asculta Parazitii sau BUG Mafia la televizor sau la radio. Si cred c-am putut fi asa pentru ca noi eram peste ei. Noi vorbeam engleza. Autoritatile nu. Noi stiam sa facem chestii – inclusiv sa aprindem un calculator si sa configuram o placa de retea. Politicienii nu. Noi radeam de salariile oferite – 100 de dolari si pula mea – furam mai mult intr-o noapte. Noi nu ne rugam si nu faceam reclamatii la diverse cacaturi, ci trageam cablul peste net. Aveam “retea” cu un amic cu un fir de cupru intre porturile seriale, emuland modem bullshit. Ne durea-n pula pe noi de preturile DNT sau FX sau dracu’ mai stie ce.

Eram intr-o zi intr-un parc cu Bob.

Chiuleam amandoi si mersesem la taica-su la tipografie sa jucam heroes 2 pe hot seat. De fapt, Bob n-avea chef de joaca, avea chef doar sa manance ceva – si “acasa”, la maica-sa, nu era nimic. Asa ca i-a venit ideea de-a merge la taica-su. Dar taica-su era alcoolic si nu castigase vreun concurs de gatit. Asa ca Bob s-a dus alaturi, la bunica-su, sa-l intrebe daca vrea sa-i cumpere ceva. Da, mosul vroia paine, dar paine “de-aia buna”. Si-am mers vreo 20 de minute pana la paine, apoi inca 20 inapoi, i-a dat Bob lu’ bunica-su painea si bunica-su i-a dat niste bani, cum facea uneori. Iar Bob a luat o paine si o sticla de lapte pentru amandoi (laptele era la sticla inca) si ne-am asezat in parc pe-o banca. A rupt asta painea-n doua si beam din sticla de lapte cu randul, ca ultimii ghertoi.

Si-a aparut o tipa pe banca de pe cealalta parte si-a stat uitandu-se la noi o perioada. Dupa care ne-a intrebat daca fumam. I-am zis ca da, i-am dat un cot lui Bob, a zis si el ca da (desi nu fuma), asa ca ne-a dat doua tigari. “Pentru doi baieti frumosi ca voi”.

Nu eram frumosi in ziua aia. Cred ca aratam ca spaima pizdii amandoi – cu laptele curgandu-ne din botnita si firimituri pe tricouri si pula mea. Dar eram fericiti. Da, eram fericiti pentru ca eram prosti. Asa e. Eram doi ignoranti saraci care nu stiau in ce cacat se scalda. Si-ncerc sa-mi aduc aminte cand mi s-a intamplat asta ultima data. In afara de Ondilol, nu mi-a mai zis nici o femeie chestia asta de vreo 15 ani. Cam pe-atunci a incetat lumea sa se mai uite la tine, sa vada daca esti frumos. A fost momentul ala in care au inceput tipele sa nu ma mai intrebe care-s pasiunile mele, ci cu ce ma ocup “si cam cat se castiga din asta”. Si de-atunci n-am mai vazut gasti de pustani fericit intre blocuri, facand posta o tigara cersita. Am vazut doar pustani discutand in soapta despre combinatii. Si apoi, cand combinatiile n-au mai fost rusinoase, vorbind in gura mare. Apoi dandu-se vioi in toate partile cu vreo masina germana SH adusa de nu stiu unde si revopsita.

Pe vremea mea, lucrurile erau un pic diferite. Pe vremea mea, femeile erau frumoase si barbatilor nu le era frica. Poate si pentru ca n-aveau mare lucru de pierdut. Si daca luau sau dadeau un pumn nu era o tragedie – abia se puteau mandri cu asta, aveau ce povesti.

N-a fost bine nici pe vremea mea. Dar agatam cu bluzele noastre rupte, nu cu likes pe facebook. Mergeai “la sigur” cu o floare. Nu aveam de sa mancam, dar nu muream in spitale. Nu prea erau joburi, dar puteai obtine unul fara pile. Iar noua nu era frica si nu se faceau catedrale, ci se cam demolau.

N-a fost bine nici pe vremea mea. Da’ pe vremea mea, ca sa apara o femeie la TV, trebuia sa arate cam ca Malvina Popa.

…dupa care, intr-o buna zi, a inceput sa fie OK sa arate ca Simona Senzual, Nikita sau Andreea Tonciu (aia din featured). Cica asa se identifica mai usor audienta cu persoana aia. Cred si eu. Asta-i tot ce zic: CRED SI EU!

Credeam ca noi am fost generatia de sacrificiu. Asta credeam. Ne uitam la parintii nostri si ne gandeam ca hei, norocosii astia au avut joburi garantate de stat. Si case la cerere. Si credite ieftine. Si au ajuns proprietari cu inflatia galopanta and shit, in timp ce noi trebuie sa muncim pentru ele. “Suntem generatia de sacrificiu”, ne spuneam noi.

Ca si parintii nostri la vremea lor, ne-am spus ca acel ciclu se incheie cu noi. Ca noua generatie o va duce bine din toate punctele de vedere. Ca nu-i o tragedie, ca OK, ne-au sacrificat astia pe noi, da’ oricum si noi i-am furat de i-am stins. Gen suntem chit.

Ca si parintii nostri, ne-am inselat.