Viata in UK – part XXIII – swimming with sharks

Scriu chestia asta gandindu-ma ca ar putea la fel de bine sa fie ultimul articol pe care-l scriu aici. Nu, nu vrea sa fie un inceput (si sfarsit) dramatic. Habar n-am, poate maine sau saptamana viitoare o sa am alta parere. Dar pana atunci, sa scriem un articol mai pe gustul meu.

Dintre toate “articolele” scrise de mine aici, seria asta – viata in uk – e pur si simplu…necitita. Si desi mie mi-a placut s-o scriu, este destul de evident (in rarele momente in care ma uit prin loguri) ca o citesc foarte putini oameni. Poate n-o scriu eu bine, poate e prea lung fiecare post (poate pe dracu’; chiar ESTE prea lung, inclusiv asta) sau poate pur si simplu nu-i pasa nimanui, la fel cum mie nu-mi pasa de cum e viata in Zair.

Sunt cateva categorii de romani care emigreaza in UK. Sunt cei care fug de ceva (poate discriminare, poate un capitol incheiat, poate au pur si simplu nevoie de un nou inceput). Sunt cei care vin sa studieze aici ceva si pur si simplu nu mai au unde sa plece sau isi fac un viitor aici, oricum ar fi el. Sunt profesionistii. Sunt naivii, idealistii, tinerii prosti. Toate multimile astea se pot intersecta, dar eu va voi vorbi mai mult despre ultima.

Vedeti voi, Anglia este diferita. Nu, nu exprima destul de bine situatia. Anglia este raiul si iadul. Anglia e locul in care nu mai este loc pentru idealisti. Ploaia Angliei ucide rece si nepasatoare sute de idealisti. Vantul inghetat din noiembrie le ia si ultima urma de speranta in umanitate, iarba uda le sopteste dimineata ca tot ce ii asteapta aici e umilinta, nucile care le cad pe acoperis transmit in Morse “pleaca, emigrantule”, iar copacii indoiti de vijelia nocturna par sa le arate degetul mijlociu. Oamenii nu le zambesc, oamenii ii saluta rece fara a-i privi, colegii ii intreaba “ce mai faci” in trecere, fara a intentiona vreo secunda sa afle raspunsul. Anglia nu este locul in care-si fac noi prieteni, Anglia e in locul in care sunt uitati de cei pe care-i aveau.

Anglia este codoasa batrana care iti spune ce vrei sa auzi, tinere idealist. Te va minti cu zambetul pe buze. Aici iti vei gasi rostul. Aici este de tine. Aici vei fi inteles, aici vor fi altii ca tine. Doar intra – picioarele-i nesatule se vor desface numai pentru tine. Si vei putea sa i-o tragi cu toata ura pe care ai adunat-o. In Anglia vor fi altii ca tine. Nu este ca acasa. In Londra, tinere idealist, vei gasi toate grupurile, inclusiv grupul tau si grupul oamenilor care nu vor sa faca parte dintr-un grup. Aici, tinere, sunt toti. Aici este asociatia tinerilor care si-au dedicat viata salvarii habitatului veveritei schioape cu cioc, daca asta vei dori. Si cluburile. Oh, cluburile, tinere, aici vei gasi sute de cluburi. Aici, curentul tau cvasi-necunoscut este deja mainstream. Aici lumea asculta in cluburi dubstep inainte sa devina cool. Si sexul, tinere, sexul. Interminabilul sex. In sfarsit, aici va fi cum ti-ai dorit, aici nu-ti va fi jena sa o faci la 15 minute de cand ai cunoscut-o, pentru ca aici, tinere, se vand prezervative la automate in toaletele puburilor. Aici este OK, tinere. In Londra, tinere, se studiaza artele in universitati cu nume greu de pronuntat. Aici este locul in care vei putea sa-ti urmezi pasiunea, pentru ca acasa nu te va plati nimeni doar pentru ca ai citit acel autor. Asta-ti spune Anglia, iar Londra…oh, tinere, Londra zambeste timida in spatele ei, miscandu-si usor mana sub fusta. Te asteapta doar pe tine, tinere – trebuie doar s-o iei. In ce pozitie vrei tu. Este gata pentru tine.

Iar tanarul idealist vine.

Isi incepe jobul lui obtinut cu greu, dupa ce-a refuzat cate si mai cate internshipuri neplatite. Pentru ca desi i-ar placea si inca mai crede in companii cu suflet, in care omul conteaza, tanarul idealist trebuie sa plateasca undeva o chirie, iar chiria nu poate fi platita cu batai pe spate si aplauze pentru cauze nobile. Chiria este pestele imputit si plin de tatuaje care intra in camera si cere banii inainte exact cand Londra se dezbraca rusinoasa. Iar tanarul idealist isi ia jobul la Starbucks, la Pret-a-manger, la Costa, la Greggs, la agentie, la editura, jobul acela care-i plateste salariul de mizerie, visand sa ajunga la salariul mediu de 1719 lire din Londra, ca apoi sa faca milioane. Pentru ca e Londra. E locul in care toata lumea reuseste, nu-i asa?

Dar Londra e cocheta. Londra nu-si desface picioarele apartamentelor pentru oricine, asa ca, pana va veti cunoaste mai bine, vei locui impreuna cu altii, tinere idealist. Ca muncitorii de care razi de pe santier, din baraca. Si razi pe buna dreptate, pentru ca nu pot cita din autorii tai preferati. Dar pentru tine este doar temporar. Tu poti si meriti mai mult de-atat, tinere idealist, trebuie doar sa-ti astepti rabdator sansa in timp ce faci cafele si sandwichuri, in timp ce servesti beri si cureti mese, in timp ce le faci temele colegilor nascuti in familii mai bune ca a ta. Toti acei colegi pe care-i vei conduce intr-o zi, cand vei avea afacerea ta. Pentru ca, in adancul sufletului tau, tu esti un antreprenor. Tu nu esti un muncitor oarecare, ca restul, iar cand va veni timpul, vei deschide floraria ta cu buchete speciale, vei lansa aplicatia ta incredibila pentru telefoane mobile, vei porni site-ul acela special sau poate ca vei face in sfarsit dulciuri pentru vegetarieni. In budoarul Londrei e loc pentru orice si pentru oricine, tinere, Londra nu are prejudecati.

Oh, da, tinere, vei economisi lunar bani si-ti vei spune ca e OK sa stai shared, pentru ca tu ai o idee. Urmezi steaua ta calauzitoare, iar pentru idealurile tale poti si trebuie sa muncesti. Te vei duce la munca zambind si vei glumi cu colegii, fara a observa ca raspund sec si scurt, cu privirea in alta parte. Vei invata din privirile lor ingrozite sa nu faci glume incorecte. Nu ca ai fi facut tu acel gen de glume, tu nu esti un rasist, un homofob – in sfarsit, un dinozaur – tu chiar crezi si respiri cuvintele din imagine. Da, tinere idealist, imagineaza-ti o lume ideala, o fratie a oamenilor. Dar, tinere idealist, daca ai fi incercat vreodata sa iei trenul spre Liverpool, ai fi inteles ca a fost o escrocherie, nimic mai mult. Ca au fost 4 tineri pentru care Anglia nu si-ar fi deschis altfel picioarele si au dorit doar sa faca bani fara a munci in otelarii. Ai fi vazut in urma lor de ce-au fugit si-ai fi inteles de ce ti-au spus atat de bine tot ce doresti sa auzi. Iar la sfarsitul lunii, tinere, cu 200 de lire ramase in cont, poate-ti vei lua niste haine. Pana la urma, ce altceva sa faci cu ele? Nu poti cumpara nimic important. Sau poate vei economisi bani jumatate de an pentru acel macbook aproape nou de pe gumtree sau ebay. Londra, promitatoare, iti va oferi telefonul ei cu filtre preconfigurate pentru instagram. Iar in hainele tale noi, cu noul tau laptop, poate ca-ti vei face o poza la o cafenea intr-un weekend, privind preocupat catre laptop. Va fi poza ta favorita si-o vei pastra pentru “atunci”. Pentru ca veni momentul tau.

Apoi vei sta la usa baii, tinere, pentru ca baia se imparte. Vei urmari pe ceas minutele si vei cugeta amuzat ca trec altfel in functie de partea usii de la baie de care te afli cand colegul tau de apartament e beat sau constipat. Dar e OK, nu-i mare lucru sa imparti o baie. A brotherhood of man, tinere idealist. Iti vei aduce acasa noua cucerire din club, cand vei merge acolo – si chiar daca e un pic incomod ca au venit colegii colegului de apartament sa bea acolo, vei face dragoste cu ura. Vei misca ritmat privind spatele cuceririi, cu gandul la caverna fetida a Londrei. Si vei lovi furios, din ce in ce mai furios. Anglia. Paradisul. Te culci in patul tau mic, incercand sa-ti amintesti inutil cum se numea. Nu conteaza. Va pleca dimineata in varful picioarelor. Sau poate te va trezi sa-ti ceara jenata 10 lire pentru un taxi – si-a pierdut aseara cardul Oyster pe care nu l-a avut niciodata.

Tu l-ai pastrat pe-al tau si-l vei privi absent in metrou, in drumul de o ora spre lucru. Iar dupa lucru – pentru ca lucrezi intr-o companie de oameni tineri si idealisti, tinere – dupa ce ai terminat de facut cele 300 de cafele, te vei duce la o mila mai incolo si te vei plimba prin Hyde Park. Hyde Park, unde inca exista coltul schizofrenicului. Hyde Park, unde aleea incadrata impecabil de arbori te va conduce catre lac, catre lebede si rate. Vei privi o mama cu cativa copii adusi sa vada pasarile si copacii si te vei gandi ca inca nu e de tine asa ceva. Mai ai atatea de facut…si le vei face, iti trebuie doar timp si un pic de noroc, poate si un pic de finantare. Vei privi locuintele de pe margine si te vei intreba cat costa una, ca apoi sa privesti automat aplicatia bancii de pe telefon. Cati bani ai in cont? Si poate-ti vei face un cadou. Oricum nu-i cine stie ce acolo, dar e doar temporar. Mergand inapoi spre metroul care te asteapta, prin ploaia marunta, prin dusul atat de boem, vei fi depasit de oameni care alearga si care merg pe biciclete si vei exclama ca e atat de frumos. In frumoasa Londra, oamenii alearga si uite, fac miscare, fac sport, nu e ca acasa. Aici sunt oameni ca tine. Daca doar si-ar scoate castile din urechi si s-ar opri sa-ti vorbeasca, ati putea sa va cunoasteti. Poate ati deveni prieteni. Poate mai mult.

Iar timpul trece, tinere idealist, pentru ca asta-i tot ce poate face pentru tine. Citesti amuzat despre cum preturile locuintelor au mai crescut cu 10% in ultimul an, dar nu-ti pasa, pentru ca tu nu vrei acum o casa oricum. Nici nu ti-ai permite una si nici nu ai vrea una pe care ti-ai permite-o dupa 10 ani de economii. Iti economisesti sutele de lire si, dupa un an, in vara, cand te duci acasa, ai chiar doua mii. O parte din bani o vei cheltui mergand sa-ti vezi parintii si prietenii, dar nu mare lucru. Zbori de pe Luton, pentru ca-n definitiv, nu e doar mai ieftin, e si mai prietenos fata de mediu…cumva. Acasa, parintii te intreaba cum e “acolo”, iar tu le spui pe nerasuflate de cat de vintage arata Baker Street, de cat de mari si frumoase sunt parcurile si te intrerupi doar pentru a vedea ce alerta apare pe telefon – facebook? linkedin? instagram? twitter? poate un email? poate e sansa ta. Sau poate este doar un email care iti ofera un voucher de 5 lire la orice comanda de curry sau peri-peri de la Halal’s de peste 25 de lire. Si nu-ti gasesti locul, tinere, pentru ca-ti lipseste Londra, Londra care asteapta sa fie tarfa ta. Iti intrebi vechii prieteni ce mai fac si pierzi firul din momentul in care incep sa-ti raspunda, pentru ca se ia, tinere idealist. Golul din suflet e contagios si esti doar o alta victima.

Anii trec, iar intre drumuri catre Luton si Stansted, prieteni instrainati si nopti in care nu uiti de prezervativ nimic nu se schimba. Ai 25, ai 26, apoi 28, apoi 29. Iar idealurile s-au pierdut pe drum. Urma sa deschizi ochii tuturor. Urma sa salvezi copacii. De ce nu, poate chiar planeta. Urma sa recomanzi altora ce sa manance si unde sa bea. Urma sa le oferi aplicatia de care aveau atata nevoie. Iar intr-o buna zi, cand ai 29 de ani, te vei intreba poate daca nu cumva asta este tot. Daca nu cumva 1500 de lire in Londra sau 1100 in afara ei e tot ce vei obtine. Au trecut ani, iar icoana idealului e fada si se vad doar urme de buze pe ea, buze manjite de rujul ieftin care se poarta sambata seara. Acolo era…ceva, dar oare ce?

Si, pentru a scurta un articol scris la 7 AM, tinere idealist, intr-o buna zi intelegi ca nu ai unde sa dormi peste noapte daca nu-ti mai platesti chiria. Ca nu are cine sa te gazduiasca. Ca nu va chema nimeni salvarea pentru tine. Ca nimanui nu-i pasa cu adevarat de ce mai faci. Intr-o buna zi, vei privi Londra si vei vedea ca-si freaca nesatula dunga privind hamesita catre un alt tanar idealist. S-a mai deschis un Greggs. Iti va fi brusc dor de casa, de prajiturile mamei, fara a sti ca nu le mai face acum. Doctorul i-a interzis zaharul si uleiul. Te vei duce inapoi “acasa”, tinere idealist. Vei vorbi engleza cu accent de Londra. Si cu un gol in suflet. Pentru ca “acasa” nu mai exista. Apoi nu-ti vei mai gasi locul. “Acasa” lumea nu te va intreba nici macar in trecere ce mai faci. Parintii te vor ruga sa te maturizezi, pentru ca altii au deja job si sunt casatoriti cu copii, iar gandul tau va zbura catre doamna din Hyde Park. Prietenii nu vor mai fi acolo. Nu ca ar conta, nu mai aveti mare lucru sa va spuneti – pentru ca daca tu strangeai 200 de lire pentru o idee, ei strang 2 milioane pentru concediu. Patronii si colegii nu se vor ascunde sub politetea rece cu care te-ai obisnuit si nu-ti vei gasi locul nicaieri. Dar nu-i nimic. Nu este ultimul stop, ci doar o pauza, pentru ca nu te poti impaca nicicum cu faptul ca intregul salariu e cam cat economiile tale pe-o luna. Nu te vei mai putea obisnui cu latratul cainilor, cu alarmele si claxoanele si vei observa ca brusc, iti este teama de politisti. Vei citi stirile si, incet-incet, iti vei aminti de ce ai plecat acum 5 ani. Apoi, intr-o zi, iti vei face bagajele, iti vei imbratisa dezaprobator parintii si vei zbura din nou. Poate pe Luton. Poate pe Stansted. Iar Londra te va astepta mereu, mereu doritoare. In ploaia marunta din SW1, rumegi ganditor sandwichul rezemat de geamul de la Pret. Londra iti zambeste si te imbie in camera ei, dar treci nepasator fara a-i arunca o privire. Nu mai fugi dupa idealuri, fugi de mizerie.

Langa tine, alti doi romani discuta cu fetele ascunse de hanorace. Despre masini. Despre vacante. Miroase de undeva a iarba. Te intrebi cu ce se ocupa, tinere, si-ai vrea poate sa-i intrebi, dar stii ca te-ar privi surprinsi si nu ti-ar raspunde. Pentru ca esti inapoi in Londra si-n Londra nu-i pasa nimanui de ce mai faci, iar astfel de intrebari merg puse in acvariul tau. Iar domnii ii privesc cu suspiciune pe romani, tinere idealist, pentru ca si ei tot de-acolo au plecat. Vorbiti aceeasi limba, dar veti discuta doar daca vor mai cere un sandwich. In ciuda idealurilor tale si-n ciuda lui John Lennon, domnii inoata in alte ape – ape in care toleranta ta e inlocuita de suspiciune si corectitudinea ta e inlocuita de ura, dezgust, rasism si paranoia. Ei nu-s la Pret pentru a aplica pentru un job, desi sunt imbracati mai prost ca tine. Ei sunt la Pret pentru a-si lua un sandwich in drum spre Amsterdam si asa se-mbraca un om care se pregateste sa doarma-n avion. Domnii se vor duce sa bantuie in jurul canalelor din Amsterdam, fumati pulbere. Se vor pierde din nou si vor bantui din nou pe strazi, se vor ghiftui fumati cu dulciuri de care nu-si vor aminti si vor urmari o noapte intreaga naluci in multimea care se holbeaza la sanii domnisoarelor idealiste din vitrine. Apoi se vor aseza la o terasa langa un canal si vor aprinde inca un cui.

Nu ai pierdut nimic. Domnii Patrick si Manowar nu au decat dispret pentru tinerii amanti ai Londrei.

In Victoria sunt chemati pentru ultima data pasagerii trenului. Undeva, intr-un vagon, un fost idealist verifica apatic pe laptopul low-end luat in rate chiriile din provincie. Acolo se traieste ceva mai bine…In alt tab, verifica pe ascuns pozele de pe facebook ale “prietenilor” pe care nu i-a mai vazut de ani de zile. Au fost vreodata reali? Au fost vreodata oameni inainte de a deveni termen de comparatie, obsesie si cauza a depresiei? In Londra, nimeni nu-si mai aminteste.

Iar Londra isi scutura de talc peruca imbacsita, isi picteaza cariile si se rujeaza atenta. Trebuie sa arate bine astazi. Lipseste un om la apel. Vor fi cafele de facut, beri de servit, pizza de livrat. Un alt tanar idealist coboara pe Heathrow. A venit sa studieze arta. In sfarsit, un oras pe gustul lui. Londra ii zambeste si isi musca delicat un deget – doar pentru el. Tanarul e in extaz. Ploaia s-a oprit si parca iarba ii sopteste ceva. Dar oare ce? Anglia este atat de diferita…