Casatoria, institutie damnata

Avand cutumele astea de cacat in cap, parte de la parinti, parte de la societatea asta care nu vrea sa depaseasca viteza melcului, ne aliniem ca oile, ca niste roboti programati si cipuiti, ca niste vite la gurile abatoarelor stiind ca dincolo de taisul satarului nu este decat banal si mediocritate, docili la cozile de pe treptele primariilor. Camere de luat vederi in jur, pozari profesionisti pentru care arta fotografica nu este altceva decat o inadaptabilitate materialista, copii cu pungi de orez, fracuri enervant de mici si rochite roz cu posete minuscule, mame si matusi boite pe fata cu ruj sangeriu si farduri mov, tati si unchi cu costume cu doua randuri de nasturi si maneci ce le acopera degetele, tigani cu galeti cu apa in care, daca nu arunci bani, e ca si cand ti-ai fi semnat condamnarea la saracie, cu totii, holbandu-se la tine, la actorul din piesa ce a rulat continuu, in bucla, de generatii si generatii. Langa tine, tot in rolul principal, protagonista unui serial de telenovela mai celebra decat seriile interminabile sud-americane, o fatuca, stresata pentru ca parul nu-i sta cum a vrut, ca rochia i-a fost agatata de un toc neatent si ignorant, o actrita ce si-a uitat rolul si dialogul cu partenerul ei de scena. Ne prefacem ca aia e ziua noastra, daca nu cea mai fericita, macar cea mai importanta din traiul banal caruia noi ii zicem „viata”.

Pe parinti i-am inteles. Barbatul anilor 70-80 avea cam 4.000 salariu, ceva similar zilelor noastre, dar avea muuult mai putine cheltuieli. Deci, il durea la epolet de ziua de maine! Femeia ii calca camasa in fiecare dimineata, ii punea cravata, il saruta si dus era. Barbatul anilor 70-80 avea timp sa-si cumpere ziarul, avea timp sa-si bea nechezolul, o freca la birou toata ziua sau o ardea prin depozitele cu marfuri. Pe la 3 dupa-amiaza, nu-l mai prindeai la lucru.

Femeia anilor 70-80 pleca pe la 9 de acasa si se intorcea tot pe la 3. Batea toata ziua in calculatoarele alea mari cu cifre verzi si toata ziua ascutea creioane pentru a trece cifre umflate in contabilitati la fel de umflate. Asta in ultima saptamana din luna. In rest, completa rebusuri pe banda.

Se intalneau astia doi acasa pe la 3-4, mancau, si-o trageau si apoi ieseau in oras. Ori la o terasa, ori la un restaurant, ori in vizita pe la rubedenii sau prieteni, aveau timp de toate. Isi petreceau vietile lor de cacat, dar traiau. Piese amestecate de rummy se auzeau printre blocuri intortocheate in care parinti si unchi, mame si matusi, vecini si prieteni se strangeau si, cu rasete puternice, se bucurau de inchiderea unei canaste de fildes.

Acum, desi societatea asta nu evolueaza si se misca mai incet decat un melc, viteza noastra de trai este teribila. Toti se falesc cu companii multinationale, cu joburi peste joburi, cu promovari de cacat, pe aceiasi bani, dar, na! promovarea e promovare: mai multa munca, mai multa responsabilitate te fac mai important in firma: „intelege si tu, compania trece prin vremurile astea de criza”. Si tu intelegi, dar te falesti! Pleci la 8.30-9.00 si te intorci la aceeasi ora, dar seara. Nu-ti mai arde de nimic. Nici sa i-o tragi nevestei, nici sa iesi prin oras, nici sa-ti mai iei ziarul, nimic. Nevasta-ta, la fel, nici sa-ti calce camasa, nici sa faca de mancare, nici sa se lase trasa de barbat’su, nici sa mai mearga pe la prieteni, de nimic. Nici prietenii nu mai sunt multi; „ca ala, nu vezi ma ca nu mai da un telefon, eu de ce sa-l sun?!”

Vine week-end-ul si iti propui multe: sa iesi in parc, la teatru, la concert, la meci, la dracu’sa te ia! Femeia, si ea, sa se epileze, sa se coafeze, sa-si cumpere niste haine… In timpii astia morti ai vietii tale de cacat au intervenit doua componente esentiale: televizorul si laptop-ul, cu o a treia componenta ce vine tare pe turnanta: iPhon-ul… E ceva de groaza cu astia de au iPhon-uri. Bai, suna, nu suna, e mail, nu e mail, pana nu dau ei de cateva ori cu degetul pe display-ul ala la fiecare 5 minute, nu se simt bine. Sunt obsedati si obsedanti!

Ca joaca Steaua cu Mioveni sau Chiajna, iti bagi in ea de nevasta si mai omori doua ore (traiasca UPC – fan forever!). Ea, la fel, ca e Burlacul, ca e Master Chef-ul vietii… mai omoara si ea cateva ore. Lunea ai fotbal cu baietii, marti are ea sala, miercuri e Champions League, joi aveti dead-line la serviciu, vineri… ce rost mai are? Aproape ca singurele discutii se limiteaza la importantele joburi, etalon al treptei sociale la care te afli sau la task-urile administrative: „ai platit curentul? Dar cablul?”

La dracu’, de ce sa stai impreuna, nu stai o viata de acum incolo? Pai, uite ca nu stai… Si te trezesti intr-o zi ca nici nu mai stii cine e aia de langa tine, ea nu mai stie cine esti tu si, poc!, din senin, „cred ca ar trebui sa luam o pauza in viata, sa ne dam seama ce simtim unul pentru celalalt”. Asta cu pauza, la intelectuali, zice-se, mi se pare cea mai mare utopie: ce dracu sa te gandesti? O mai iubesti sau nu? La intrebarea asta se raspunde automat. Ai ezitat, la revedere, inseamna ca deja ai raspuns. S-a terminat! Next level…

Next level? Lol! Aici incep cacaturile alea grele. Ce te faci daca ati facut credit impreuna la casa? Trebuie sa imparti ceva ce, culmea!, nu e al niciunuia dintre voi. Mi-a trimis un amic intr-o zi niste poze cu scanurile la o lista de partaj. M-am blocat! Fratilor, va jur, papuci, presul de cauciuc din baie, umerase… lol! Zici ca era lista de inventar al unui magazin cu toate produsele la 3 lei. Cred ca le mai am prin mail, ca dovada!

Pana in 89, femeia isi stia lungul nasului. Nu dorea si nici nu-i placea sa fie egala barbatului. S-a distrus dracului generatia asta! Toate vor sa demonstreze ceva. Toate vor sa conduca, sa fie lideri, sa castige multi, multi bani. Pentru asta, trag ca vacile, sa nu spun boii, la jug. Au devenit stresate, apasate, urate, robotizate. Au telefoane Blackberry si sunt disponibile oricand, oriunde. Daca le suna din Israel, ies din sala de teatru pe hol si vorbesc o jumatate de ora. Revin apoi si te intreaba ce s-a mai intamplat.

Barbatul, si asta, devine, pe zi ce trece, un labagiu nefericit. Un batut de soarta, pierdut in zile si in vremuri, neadaptat si inadaptabil la societate, un imatur, o femeie a anilor 80. Isi petrece ore intregi pe laptop, in retele, cu jocuri de cacat, de strategii sau fotbal pe Play Station. Uita de femeie, uita de el, uita de tot.

Schimbul asta de sexe, mult mai vizibil in Occident si, cu precadere, in lumea catolica in care Iisus este pistol cu apa pe langa Fecioara si, in consecinta, femeia ocupa un loc important in familie prin componentele ei, mama, sotie, fiica, sora, isi face simtita prezenta din ce in ce mai pregnant si in societatea romaneasca, desi nu pe linie religioasa, incat, in maxim 10-20 de ani, ne vom intreba cu totii: la ce bun casatoria? Care sunt avantajele ei? De ce vrea omul mai mult decat concubinaj? Din cauza preconceptiilor? Din cauza cutumelor? La ce bun daca iti petreci aproximativ 2-3 ore pe zi in cuplu? Banuiesc ca nimeni nu calculeaza timpul in care sforai ca un porc langa ea.

Primul sarut? Orgoliul unui adolescent. Mersul pe motor? O frica terifianta. Saritura cu coarda? O frica inconstienta. Romania, cand a batut Argentina la Campionatul Mondial? O bucurie imensa. Cand ai luat la facultate? Bucuria unei evadari. Prin urmare, cand ai fost fericit? Niciodata! Nici pe treptele primariei, nici in biserica.

Multe femei mi-au spus ca au fost „intr-adevar fericite” dupa ce au nascut. Hmm… Ezit sa le creditez, mai ales ca, pentru femeie, fericirea este un cuvant uzual. Sau, daca ar fi sa creditez ideea, folosirea adverbului „intr-adevar” imi certifica faptul ca, pana atunci, nu au fost niciodata fericite. Nici pe treptele primariei, nici in biserica, nici atunci cand s-au indragostit de tine, nicicand…

Stai pe treptele primariei, pe covorul tau rosu, de ziua ta, cea mai fericita zi in care tu te prefaci ca esti cel mai fericit, lumea din jurul tau se preface ca este fericita si arunca cu orez si flori in tine si nu gandesti nimic. Nu gandesti pentru ca e prea tarziu. E tarziu si pentru tine, si pentru partenera ta de scenariu. Nu ganditi pentru ca sunteti fericiti. Mai tarziu, mult mai tarziu, peste ani, vei incerca sa-ti amintesti momentele de fericire din viata ta si nu vei putea, pentru ca nu stiu cum dracului a fost creata fiinta asta pe pamant, dar asa de bine isi aminteste momentele de tristete, de furie, de rautate, incat te intrebi, in mod logic, daca nu din ele a fost creata.