The voice

Un tip din zona baga muzica la volum serios, nu asa. Bass, bass, bass. Si acelasi rahat de dimineata, cu orele. Nici macar nu schimba piesa. Singura solutie era sa ies.

Dar daca te-ai duce si i-ai suna la usa si i-ai sfarteca gatul cand ar raspunde? Nimeni nu s-ar deranja sa investigheze asta cu adevarat; se-ntampla tot timpul chestiile astea; si nimeni nu te-ar suspecta pe tine; nimeni nu te suspecteaza pe tine niciodata, remember?

Asa c-am luat-o pe Ondilol si-am dus-o afara cu boracul-san. Hai sa facem, hai sa dregem. Si-asa avea nevoie sa ajunga la banca.

La colt au un restaurant fals niste vietnamezi. Nu-s niciodata clienti inauntru. Si nici nu vor fi vreodata, pentru ca nici nu vand nimic oamenii. In schimb, cand treci pe langa aerisirea lor, pe langa aparatele alea mari de AC, te loveste mirosul. Miroase puternic de tot a iarba. A iarba d-aia ca lumea, nu stropituri. Si ma intreb daca-s singurul om care simte asta. Daca restul trec pe-acolo si doar se intreaba cum de nu dau aia faliment. Daca macar se intreaba. Daca mai observa. Cred ca nu.

In jur, in orice directie, vezi doar blocuri terminate si blocuri in constructie si maracale. Multe macarale care fac voioase zgomot, construind noi apartamente de 700,000 de lire in care nu va locui nimeni. Sunt vandute, dar nu-s locuite. Asa spala si ascund banii smecherii – cumpara chestii in Londra. Nici nu se deranjeaza cu inchiriatul, ca nu conteaza aia. Conteaza ca au banii investiti bine, la adapost de intrebari dubioase. Trustu’ cutare din BVI cumpara inca 200 de apartamente. Si economia duduie.

Am mers cu Ondilol pana la banca, sa-ncerce sa ia nu stiu ce rahat de adeverinta de care are nevoie pentru a deschide un cont la o chestie. Bineinteles ca nu i-au dat-o, dar nici macar nu era aia problema. Problema era ca am zis s-o astept afara. Si-afara a inceput sa ploua. Marunt si deprimant. M-am dus sa ma adapostesc sub streasina centrului de shopping unde era banca. La doi metri de mine era ea. Pe la 20 de ani, homeless, cu o chitara in brate. O zdranganea aiurea, mai avea de lucrat pana la stadiul de “afon(a) cu merite deosebite”. Un roscovan chelios s-a asezat pe vine langa ea si a inceput sa incerce s-o agate. Fumam si ascultam conversatia si-ncercam sa identific accentul tipei. Era cunoscut, dar nu mai stiam de unde. Apoi, cand i-a dat flit roscovanului, a inceput sa cante. Aia era – Sudul Frantei. Cum o fi ajuns aici? Cat de rau poate fi acum in Franta daca pleci de-acolo si ajungi boschetara-n Londra? Si oare cum e self-esteem-ul unui campion la chelie dupa ce-i refuzat si de o domnisoara care doarme pe strazi? Stiu ca doarme pe strazi pentru ca e la trei metri de “patul” ei. Patul ei e pus sub semnul ala care ne spune ca avem WiFi gratuit in zona. Pentru ca asta-i civilizatia adevarata: cand dormi in strada, dar ai viteza de internet.

Intru. In jurul meu e plin de scum of the earth. Plebea. Jegul Londrei. Ii aud tusind aproape ritmic in jurul meu. E o epidemie de gripa. Poate n-ar fi rea nici una de Ebola. In banca o vad pe Ondilol. Il tine pe borac de mana si sta la coada. Mai are de stat. Ma uit in jur. In dreapta mea sunt bancomate. Acolo isi platesc idiotii planetei facturile. Pentru ca trebuie sa fii un idiot sinistru in 2019 pentru a te duce la banca, sa platesti acolo factura. Sa vii cu cash pentru a introduce atent bancnotele in automatul ala la care poti plati facturi si de la care poti scoate bani. Le-ai putea plati pe internet. Dar…nu. Idiotii se duc sa le plateasca acolo. Facturi. Credit card. De ce ai seta direct debit daca poti sa te duci ca un cretin acolo, sa stai la coada pentru a putea folosi un aparat? Ce fel de idiot ai mai fi? Ii urmaresc vreme de un minut. Patru oameni folosesc patru aparate. Toti cer chitanta la sfarsit. Se uita la chitante si apoi le arunca pe jos, inainte de a pleca. Si ma intreb de ce fac asta. De ce ceri o chitanta pentru a te uita la ea si pentru a o arunca pe jos? De ce ai face asta?

Arunc o privire spre Ondilol. E in continuare la coada. In fata mea sunt cateva “fotolii”. Banca le-a pus acolo pentru a te face sa te simti binevenit, I guess. Ia aici un loc si asteapta, daca trebuie sa astepti. Ma gandesc sa ma asez pe singurul fotoliu liber. E mizerabil. E jerpelit si mizerabil. Si ma intreb de ce nu e reparat. Sau inlocuit. Sau pur si simplu aruncat. Pentru ca nu ma simt ca un client binevenit cand vad asa ceva. Ma asez. Probabil voi lua ceva sifilis de pe el. Ma uit la ceilalti oameni care s-au asezat. Am o vaga durere de cap. Vaga. Dar incepe sa devina acuta. Pentru ca pe fotoliul de alaturi e o cioara de nisip. E cioara-cioara, nu maro. Are colonia de paduchi acoperita de un fel de batic si latra din toti rarunchii in telefon intr-o limba de scafandri. Nu o pot identifica. Oare vorbeste? Oare vomita? Din cand in cand, da un sut in caruciorul in care-si poarta progenitura. E mai usor decat sa-l legeni, presupun. Ma ridic si-i fac o poza fotoliului, inainte de-a iesi. Ondilol mai are de stat, se pare. Cioara isi acopera indignata fata cu palmele. Probabil crede c-o fotografiez pe ea. Probabil crede ca fotografia ii fura sufletul, cum credeau nativii americani. Ma uit la fotoliu. Fotoliul asta este Londra. Jegul pe care nu-l observi pana nu iei loc.

Ies. Planuiesc sa ma uit dupa o cafea, dar sunt in locul gresit. Nu am de unde sa iau o cafea. Si cred ca nici nu merita, probabil Ondilol va termina in curand, o sa-i vina randul, ce dracu’. Un romulan se apropie si-mi cere o tigara. Ii raspund in rusa ca nu vorbesc romana si astept. Am noroc, nu vorbeste rusa. Plec ridicand din umeri in timp ce el face semne cu doua degete la gura, ca si cum ar fuma. Excelent. Fumeaza-ti in pace tigara invizibila. Intru din nou in banca. Ondilol agita ceva hartoaga spre o alta cioara de nisip, o angajata. Tot asa, cu batic. Imi dau seama ca nu va obtine ce vrea si ma duc la ea. Isi da si ea seama. Cu boracu’ de mana iesim din banca si din “centru”.

Mi-e foame. Cred ca si ei. Cred ca si lui. Hai sa mergem sa mancam o pizza. Da-l in pizda ma-sii de regim. E de acord. Dar trebuie sa trecem intai de iad. Iadul e acolo mereu. Azi e o cioara infecta care ameninta cu focurile iadului. Cat de ironic…Are o boxa mare si-un microfon si urla ca intr-o zi niste oameni au mers in mall – exact ca noi, ce coincidenta – si-a fost o explozie si au sarit in aer. Exact ca noi, oare? Sa speram. Si au ajuns in fata lui God si God i-a futut pentru ca erau pacatosi si nu se pocaisera pentru pacatele lor. Ondilol imi zice ceva, dar sunt ocupat. Sunt ocupat sa fac sa taca vocea din cap care-mi sopteste

ai putea sa-i tai tendoanele si nimeni nu ar observa, e doar un cioroi; imagineaza-ti doar cum s-ar zvarcoli pe jos, incapabil sa se ridice; sau macar o artera, o scurta miscare, nici nu si-ar da seama inainte de-a muri

Scutur din cap. Ondilol ma intreaba “ce e?”. Iar eu nu zic nimic, incep sa rad.

Ajungem in mall. Din pacate, nu pare sa explodeze. Presupun ca God va trebui sa mai astepte un pic.

E acolo restaurantu’ ala cu pizza. Cer ceva pizza – nu au nici una decenta – si doua cola zero. Nu au cola zero, au pepsi max. Prea bine, pepsi max. Domnul chelner da fericit din cap si pleaca. Dupa 5 minute revine. Nu avem decat un pepsi max, va dau unul normal? Nu, nu ne dai. Da-mi mie un suc natural, ceva, macar sa stiu ce pun pe burdihan. Da din cap si pleaca. Cand revine, imi da cea mai saraca pizza pe care am vazut-o vreodata. Sa tot aiba vreo 100g de ingrediente pe ea, taiate in felii subtiri, sa acopere cat mai mult. O infulec plictisit. Fuck it. Azi chiar nu am chef de low carb and shit. Fuck.this. Devastez pizza. Rumeg felia de pizza si domnul revine. Ma-ntreaba ceva. Dau din cap. Si nu ma mir ca e chelner. Pe vremuri ma miram. Dar pe urma am inteles ca asta-i nivelul unora: iti pun intrebari in timp ce mananci. Pentru ca de unde vin ei, e OK sa raspunzi cu gura plina. Si nu-i nimic in neregula cu a intrerupe masa cuiva. Si de-aia-s chelneri. Ca nu pot fi altceva. O intreb pe Ondilol daca sa cerem nota. Da. Cer nota. Vine. Apoi vine si chelnerul. “How was everything?”.

Everything was great. A long, long time ago, everything was absolutely great.

Aici nu au camere; ar fi atat de simplu sa-i frangi gatul; pana ar observa cineva, ati fi departe; uita-te la pattern, uita-te la cum merge, la coltul ala nici macar nu te-ar observa cineva; ar fi haios, gandeste-te un pic…

Scutur puternic din cap si ma fortez sa ranjesc. Ondilol se uita intrebatoare la mine.

“Mergem?”
Mergem.