Clasa parazitilor sociali ar dori sa ne punem lantul la loc

ai vrut doua texte. ti le dau pe ambele. asta e primul.

E foarte neamuzant pentru mine sa vad cum apar la cateva saptamani noi si noi “oameni” care explica asa, mai pe ocolite, mai pe fata, ca trebuie sa ne intoarcem la birouri.

Problema pe care o am e ca am vazut deja sute de animale de-astea, dar absolut toti intra la capitolul “paraziti sociali”. Nu cunosc un singur om “normal”, un om “de rand” care sa vrea sa se intoarca la birou. Stiu unul care vrea sa se intoarca la birou, dar nu intra in ceea ce eu numesc “om normal”; e unul care are o nevasta infecta si care incerca sa agate tot ce avea pizda si era la birou. Din cand in cand, cu ceva succes. Ala vrea inapoi la birou. #just

In rest, toti aia pe care-i stiu sunt incantati de treaba cu lucrul de-acasa. Ca principiu, motivele difera, dar niste teme comune se gasesc, cum ar fi:

“Nu ma mai trezesc la 7:30, ma trezesc la 8:55”

“Nu mai spumeg in trafic”

“Nu ma mai frec de toti nespalatii in metrou”

“Nu mai e zgomot in jurul meu timp de 8 ore”

“Nu mai trebuie sa mananc toate gunoaiele la pranz”

“Nu mai dau banii pe transport”

“Pot sa ma intind o ora”

“Nu mai dau banii pe haine, parfumuri etc”

“Am mai mult timp pentru copii”

In acelasi timp creste numarul maimutoilor care vor sa ne intoarcem la birou. Nu creste numai numarul lor, ci si volumul – in sensul ca latra din ce in ce mai tare. Si-n ordine, ar fi cazul sa spun cine-s astia:

– proprietarii de cladiri de birouri. Ca daca n-au avut cu o firma contract pe X ani, firma aia si-a luat picioarele la spinare, ca nu mai are nevoie de cladirea aia. Daca tot lucreaza lumea de-acasa pe termen nedeterminat, la ce dracu’ sa mai tina ocupata o cladire, sa dea banii aiurea? Plus curent electric, incalzire, chestii de birou…

– toti aia cu cafenele, magazine de unde poti sa-ti iei “pranzul” si tot asa. Ca daca nu mergem la birou, lor cine le mai da 4 lire pe-o cafea si 5 lire pe-un sandwich, nu-i asa? Nu multa lume.

– o parte din magarii din middle-management, aia care se tem ca ar putea observa cineva ca ei sunt complet inutili; eu cred ca-si fac griji de pomana, in sensul ca stim deja toti ca-s inutili.

– toti aia cu transportul public, benzinarii si pula mea mai stie ce – practic, baietii din infrastructura. Si nu-i greu de inteles de ce.

– toti aia care ofera/livreaza servicii pentru astia de mai sus. Ca asa-i cu supply chainu’ mortii, daca sufera ala caruia-i vinzi tu servicii, mai devreme sau mai tarziu vei suferi si tu.

Si-i normal sa fie asa. Ca daca tu nu te trezesti ca un sclav cu noaptea-n cap sa faci un dus pe fuga, sa te speli pe dinti si sa fugi la birou, astia sufera. Nu pot sa vin cu sume din Romulania, ca nu mai stiu preturile de-acolo, dar le puteti adapta voi, daca sunteti la curent. Insa vi le pot spune pe-astea din UK.

Cu putin inainte de primul lockdown, eram la unii pe contract. Bani foarte buni pentru nivelul meu – 700 de lire pe zi. Insa ei erau destul de departe de mine, la vreo ora de condus, asa; o ora de condus in UK, din care o buna parte pe autostrada, unde mergeam totusi cu 70 mph (mai spre 85, daca e sa fiu sincer – cand era drumul liber). Si inainte de aia, prin Martie, parca, ne-au dat in sfarsit drumul sa lucram de-acasa. Ura. Ce era absolut imposibil si out of the question “din motive de securitate” a devenit brusc extrem de posibil. Ca sa vezi, pula mea.

Eu aveam niste cheltuieli zilnice pe-acolo si aratau cam asa:

– 250 de lire pe luna benzina. Nu pot sa ofer detalii pe tema asta, cat era pe zi sau ceva, da’ p-acolo calculasem eu c-ar fi. Bagati si voi o marja de eroare de vreo 10-30%, sa fie, ca se mai intamplau diverse (intr-o zi am uitat sa-mi iau laptopul de-acasa – era obligatia mea sa vin cu el, dar am plecat lesinat de somn, a trebuit sa ma intorc acasa, sa iau laptopul si sa vin inapoi la birou cu el; elegant)

– 6 lire pe zi parcarea. Calculand 21 de zile lucratoare pe luna (acum, c-or fi fost 20 intr-o luna, 22 in alta…tot aia e), asta-nseamna 126 de lire pe luna. Si asta pentru ca aveam noroc, ca era la mama dracu’, prin Cucuieti-Vale, ca daca ar fi fost in Londra, as fi discutat de vreo 15 lire pe zi, probabil.

– 13 lire pe zi (adica vreo 273 de lire pe luna – mergand tot pe 21 de zile lucratoare) taxa de autostrada. Intre timp s-a facut 14.

Pe-asta, in teorie, o puteam evita, pentru ca puteam sa merg pe alta autostrada. Insa, deloc surprinzator, pe autostrada aia fara plata era drumul mai lung si era un trafic satanic, ca deh, toti sarakii se duceau pe-acolo. Era oarecum “o alegere” intre a mai pierde 40 de minute pe zi si a pierde 13 lire pe zi. Presupun ca daca as fi lucrat pe 2000 de lire pe luna, as fi ales sa pierd alea 40 de minute. Dar pe vreo 10,000, mmmmai da-le-n pula de 13 lire, I guess. Ca idee (se vede prost clipul, dar se intelege totusi ideea, cred eu; adica, asta era la “rush hour” si inainte de pandemie; cam vedeti ce “trafic” e pe aia cu plata 🙂 parca-parca nu-ti vine sa mai mergi pe aia gratuita, nu? nu stiu ce viteza aveam acolo in clip, dar probabil 80-85mph; cam cu atat mergeam in mod normal) asa era la mine mersu’ la lucru. Starbucksu’ intr-o mana, tigara in cealalta, pula pe volan, ceva stick usb furgasit cu niste mp3-uri si diiii, Batore, c-avem de produs.

(frumoasa tara avem, sa-mi fut una)

– Intre 15 si 20 lire pe zi pe: o cafea dimineata, inca una la pranz si “pranz”. Nu prea erau chestii p-acolo, in mijlocul padurii, cum ar veni, asa ca nu prea aveam eu multe optiuni. Practic, doua cafele, un sandwich sau doua si aia era. Intre 315 si 420 de lire pe luna.

Nu pun la socoteala aici uzura masinii sau alte chestii de-astea.

Nici nu observam cheltuielile astea, in principiu, pentru ca pula mea, le dadeam un mail alora care se ocupau de hartoage si uite, cheltuieli colo, dincolo, faceau ei cumva sa fie bine. Dar am ajuns sa le observ pentru ca brusc, imi ramaneau prea multi bani in cont fara ca eu sa fac ceva special. Totusi, observi cand iti raman acolo 1000 de lire pe luna in plus in cont, “de nicaieri”. Pentru ca eu dadeam cu cardul la chestiile astea, asa, fara sa ma gandesc.

Adica, ma duceam sa pun benzina, dar nu dadeam eu 250 de lire dintr-un foc. Nu. Pai, daca faceam plinul, in functie de unde faceam asta, dadeam acolo 40 si 55 de lire, depinde de cata benzina mai aveam in rezervor. Dar nu faceam mereu plinul. Uneori ma opream la o benzinarie sa-mi iau tigari si hai, daca tot sunt aici, sa umplu rezervorul, cine stie cand sunt pe fuga si n-apuc, nu? Asa ca dadeam 20 de lire, sa zicem. Pai cine pula mea ia in serios 20 de lire…Ma duceam pe autostrada si, in primele doua saptamani, inainte sa-mi iau tagul, dadeam cu cardul. 6.5 lire. Bleh. Alta suma de cacat. Ma opream la Starbucks pe autostrada, da, vreau si eu cafeaua aia mare, hai saru’ mana. Nu mai stiu cat era. 3.75 sau 4 lire, dracu’ mai tine minte. Meh, 4 lire. Imi luam un sandwich…5 lire. Bleh, 5 lire, nici nu te uiti la sume de-astea. Plateam parcarea…6 lire pe zi. Meh, 6 lire. Hai, ocazional mai mergeam la un restaurant – da’ mai rar, ca era la mama dracu’ si nu prea aveam timp de el. Acolo mai lasam totusi 20-25 de lire. Nu chiar o suma, da’ oricum, mai mult de 5 lire.

Si d-aia zic, nu observam sumele astea. Ca le plateam asa, “in rate”, ca sa zic asa. 5 lire acolo, 6 lire dincolo, pula mea, nu sta nimeni in banii aia, daca e sa te uiti zilnic. Nu sta nimeni nici in rezultatul “lunar”, daca te uiti la 1000 de lire pe luna, cand discuti de contracte mai decente, DAR…bai, sunt totusi 1000 de lire pe luna. Adica, atunci cand am luat casa asta, aveam rata lunara un pic peste 800 de lire. Pai…eu dadeam lunar pe toate chestiile astea – sa le denumim “mersul la birou” – un mortgage. A nu se intelege gresit, nu eram picat din cer sau ceva, stiam ca dau bani pe ele si ca probabil se aduna o suma acolo, era “oarecum” calculata, eram constient de asta, dar nu te gandesti serios la chestiile astea cand oricum n-ai de ales (in sensul ca “oricum trebuie sa merg la birou, la ce-mi bat capul cu asta”).

Insa, dincolo de suma data (cam imensa chiar si pentru UK), mai plateam pentru asta si in ore. Pentru ca eu faceam cam … 65-70 de minute dus. Inca pe-atata intors. Boss, doua ore (si ceva) pe zi. 42 (sa zicem) de ore in plus pe luna. Pai…aia-i mai mult de-o saptamana de lucru. Pentru care nu ma platea nici dracu’.

Pe langa aia mai plateam si-n calitate. In calitatea mancarii. Unul din primele clipuri pe care le-am urcat eu pe youtube e ala din momentul in care m-am hotarat ca plec in pula mea din tara aia de cacat. Lucram la unii in Bucurestii Noi, pe undeva pe la mama dracu’ si tot ce-aveam in zona pe post de “pranz” era o benzinarie. Era ceva firma de catering, daca dadeai acolo comanda pe-o saptamana inainte, ti-o aduceau. Da’ din cand n-o aduceau deloc. Ca…avusesera gazele oprite si pula mea, nu gatise nimeni fara gaz, ce surpriza. In momente de-alea mai ajungeai la benzinarie, ca ai fi vrut sau nu.

(nu, nu facusem eu jegul ala pe masa, asa era masa cand m-am dus la ea; am luat un sandwich, mi l-a dat tanti cu o farfurie; cand l-am desfacut, era pe jumatate gol si cu o frunza PUTREZITA de salata in el; pe jos era un gandac; nici macar p-ala nu-l omorasem eu)

Nu revin acum la “cum am hotarat eu atunci ca gata, e de ajuns, ca eu plec din tara pizdii”, ca am mai discutat si para-discutat chestia. Si nu era asa la aia de unde-mi luam eu pranzul aici, in UK, doamne-fereste, dar…tot fucking sandwichuri erau. Bune, nu zic nu (la gust), dar … sandwichuri. Cafeaua de dimineata o fi fost ea buna (la gust), dar aia de la pranz era cam varza, asa, o spalatura de aparat de cafea mai mult, de pana la urma am ajuns sa-mi cumpar un termos, sa-mi iau cafea de-acasa si sa tin termosul neatins pe birou pana imi terminam cafeaua luata de la Starbucks, de faceau aia misto de mine ca am si una si alta in caz ca nu ma pot hotari.

Asa ca vreau sa semnalizez si eu doua chestii cu postul asta.

Prima chestie tine de faptul ca muncim (la modul general; stiu ca-n pandemie s-au schimbat unele treburi, revin la aia imediat) pentru o clasa de paraziti sociali o mare parte din timp. Serios. O saptamana de lucru pentru care nu suntem platiti; pe deasupra, platim noi pentru a o munci – neplatiti, evident. Si pe langa asta mai platim si-n lipsa de somn si-n calitatea vietii. Ca nu zic, erau bune sandwichurile alea, era bun si restaurantul ala, dar nu prea se comparau nici de frica cu chestiile mai de-acasa.

A doua chestie are legatura cu prima si e legata de oportunitati.

Apar din cand in cand niste oportunitati. Nu neaparat pentru c-ai facut tu ceva in sensul ala, ci asa, “se intampla lucruri”. Uite, sa luam Brexitul. N-am contribuit eu prea mult la chestia aia, ca nu am votat la referendum. Cel mult i-am sfatuit pe toti sa voteze Leave, da’ sa fim seriosi, nu-i ca si cand isi schimbau parerea ca le-am zis eu sa faca asta.

Am scris de chestia asta si pe blog, am scris de asta pe forum, e abordata si de Orbu.

Si nu-i vorba, vine cu niste probleme si Brexitul ala, da’ ideea e ca pe langa haos, aduce si niste oportunitati. Cam cum explica si astia aici:

Ca…au urlat unii angajatori ca dom’le, o sa fie bahaos. Si tot ameninta mascat prin ziare ca o sa “anuleze” Craciunul, ca ei n-au drivers si oameni care sa lucreze la impachetat si, in fine, nu au sclavi. Aia e, a venit Brexitu’ pizdii, a venit si pandemia, asa ca o gramada de europeni d-aia sclavagiti si-au pus sacosa de rafie-n spinare si-au tirat-o la ei acasa – good riddance.

Dar pentru aia ramasi aici, pentru aia care stiu/vor sa munceasca – pe ORICE job – treaba asta aduce si niste oportunitati. Cam cum e cu soferii de tir acum. Ca hei, angajatorii se dedulcisera la munca aia ieftina si buna de est-european infect care mai sta cu 10 in chirie. Si-i greu acum sa-i intarcam, ca na, asa-s obisnuiti. Fac zgomot, ameninta, e nasol, e pula mea – da’ aia mai destepti dintre ei au inceput pur si simplu sa creasca salariile. Da, ce i-a oprit pana acum din a face asta? Absolut nimic, da’ NU AVEAU NEVOIE. Ca aveau “1000 ca tine la usa”. Si nu doar pe partea aia se manifesta “fenomenul” asta, ci pe mai toate partile de care stiu – inclusiv pe partea mea, cu IT-ul.

Nu la bani ma refer insa cu oportunitatile. Ma refer la faptul ca evenimente de-astea care n-au neaparat multe de-a face cu noi – cum e pandemia lu’ peste – aduc si niste oportunitati. In cazul unora dintre noi, asta a-nsemnat ca nu a mai trebuit sa mergem la birou. Ca brusc, angajatorii au descoperit ca hei, pula mea, de fapt se poate sa lucrati si de-acasa. Ba chiar mai bine decat munceati de la birou, ca nu va mai fute la melodie toata haita de tampiti din jur, ca sunteti mai odihniti, ca nu mai fugiti la 5 fix sa rupeti usa, ca uneori mai lucrati si pana la 6-7 fara sa cereti overtime. Asa, ca pur si simplu n-ati observat c-a trecut timpul.

Eh, treaba asta vine si cu o reducere de costuri pentru voi – si nu stiu cat da fiecare pe drum, pranz, vrajeli de-astea, va calculati voi singuri; nu stiu nici cate ore faceati pe drum, din nou, calculati voi. Vine si cu timp castigat. Vine si cu ceva odihna in plus. Vine si cu mai putine intreruperi, cu mai putini nervi. Vine chiar si cu niste somn de voie o ora acolo in timpul programului. Sau chiar doua, de ce nu, ca daca e ceva care arde, va puteti ocupa oricum si dupa 5-6, nu-i ca si cand se inchide vpn-ul automat la 5-6 seara.

Insa chestia cu oportunitatile astea este ca trebuie din cand in cand sa si faci ceva, daca vrei sa profiti de ele. In cazul asta, ce ar trebui facut ar fi sa behaiti cand va mai suna cate-un recrutor “salut, Gheorghe, ma bucur ca m-ai sunat, dar jobul/contractul e remote?”. Si daca auziti “pai…nu”, radeti scurt si inchideti. Eu unul asta fac. Eu nici macar n-am o problema cu mersul la birou, ca vaccinat sunt si, daca e de “variantele gamma, delta, epsilon, omega, morti in carca”, aia e, nasol moment, nu ma pot feri prea mult oricum. Insa nu am nici un motiv sa dau banii pe inca o casa unor marlani, fie ca vorbim de marlani care cer 5000 de lire pe an pe mers cu trenul (nu-i cazul meu, da’ zic asa), fie ca vorbim de unii care vor 4 lire pe-o cafea si 5 lire pe-un sandwich. Chiar nu.

Nevasta-mea lucreaza si ea de-acasa. Cand a inceput cu “lucrat de acasa”, cand am plecat din Londra, i-au zis aia ca da, dar cel mult 3 zile pe saptamana, ca altfel nu se poate. A acceptat ea, nu stiu de ce, dar a acceptat, desi le-a tot zis ca “ba, pierd ore-ntregi pe drum, ca trenul ala nu-i charter, costa si o caruta de bani ca na, uber pana la gara, tren, metrou…”. Eh, si-a venit pandemia, gata, toata lumea sa lucreze de-acasa. Asa c-a lucrat ea 5/5 de-acasa. Si dupa, cand au inceput astia cu “sa discutam de revenitul la birou”, le-a zis sec ca nu revine. Ca daca poate, ramane la ei si lucreaza de-acasa permanent. Daca nu, sanatate si ‘ai pa. Si…ce sa vezi? S-a putut. Au descoperit aia ca, de fapt, ei au nevoie de excelurile ei, nicidecum de prezenta ei la un birou troglodit.

D-asta zic, pandemia asta a aratat niste chestii. Printre ele, a aratat si ca nu-i nevoie sa fii la un birou. Ca oricum nu lucrezi tu pe vreun server din nu stiu ce birou. Pana si tanti de la contabilitate isi salveaza datele intr-un document care-i de fapt salvat in te miri ce cloud, one drive sau ce-o fi. N-are nevoie sa fie IN BIROU, in cladirea X, in cartierul Y pentru asta. O poate face la fel de bine de oriunde, daca are curent electric si internet acolo. Dar intrebarea e daca tanti de la contabilitate a invatat ceva din tot ce s-a intamplat cu pandemia, sau daca o sa treaca pe langa ea chestia asta. Habar n-am. Ramane de vazut daca tanti de la contabilitate a invatat sa aprecieze faptul ca poate dormi 3 ore-n plus si ca poate sa-si ia copilul de la scoala fara sa fie pe fuga. Ramane de vazut daca tanti de la contabilitate a invatat ca poate sa-si bea cafeaua acasa, relaxata, fara a trece intai prin mainile pe cur puse-n autobuz. Ramane de vazut daca tanti de la contabilitate a inteles ca poate manca si mancare gatita de ea. Presupun ca vom vedea.

am zis mai sus de middle management; in al doilea text despre aia o sa fie vorba