Viata in UK – part XXI – cariera, tata si sacii din caruta

Spuneam acum ceva vreme ca intr-o buna zi poate o sa povestesc despre cum mi-am futut eu cariera. Well, there’s no time like now, so…In plus, abia ce m-am uitat la clipul ala in care se plangeau americanii de viata-n Japonia si de cum esti tratat si mi-am amintit de treaba asta.

Am revenit aici in 2012 dupa incidentele din 2010-2011. Planurile mele spuneau ca am nevoie de 32k pe an pentru a trai decent si daca se poate, ceva extra pentru a plati apartamentul din Romania. Nu mai stiu cat aveam atunci de plata. Adica, stiu ca aveam de platit ori inca 48,000 de euro…ori inca 64,000 de euro. Pe cinstea mea ca nu-mi amintesc si nici nu conteaza. In teorie, as putea sa ma uit in contul din banca pentru a vedea cati bani am trimis pentru a plati mizeria aia. In practica, am schimbat banca si nu mai merge contul vechi, asa ca dracu’ stie. Oricum nu conteaza.

Nu-mi faceam sperante prea mari pe vremea aia ca o sa platesc mai rapid de 20 de ani datoria aia. Dar nici nu-mi pasa prea mult, ca sa fiu sincer. Apartamentul era oricum inchiriat pe juma’ din rata, iar bonusul anual (pe vremea aia, era fix, la 10%) acoperea diferenta, ce dracu’.

Salariul pe care mi l-au oferit astia a fost de 33k. Adica un pic peste cat as fi acceptat. Nu grozav. 2100 de lire, cam asa, parca. Oricum, nu un salariu cu care sa te mandresti. Suficient pentru a trai decent, dar nimic special. Dar, am zis eu, e OK. Isi va gasi si doamna un job. Si oricum, intr-un an de zile, ori imi dau astia mai multi bani, ori imi dau altii. Important e sa pun piciorul inapoi pe insula, ca de-acolo ma descurc eu lejer.

O perioada mi-a mers bine cu jobul. Pana acum vreo 2 ani sau cam asa ceva, daca-mi amintesc eu bine. Poate un pic peste doi ani.

Cand zic ca “mi-a mers bine”, ma refer la faptul ca am tot primit marire de salariu dupa marire de salariu. Si c-am fost promovat de doua ori. Dar sa nu dau cu fast forward…

La un an dupa ce m-au angajat, s-a anuntat ca-i libera o pozitie mai sus. OK. Am aplicat. Si-am povestit la vremea aia (puteti citi din urma daca sunteti plictisiti). Eu deja primisem doua mariri de salariu la vremea aia. Intai, de la 33 la 36. Apoi de la 36 la 39k. Deja lucra si doamna inca de dinainte de a primi eu prima marire de salariu, asa ca nu-mi pasa prea mult.

Inainte de a continua, o paranteza un pic mai lunga. Eu sunt alpha si omega in echipa asta. Nu e lipsa de modestie. Nu e aroganta. E realitatea. La vremea cand aveam chef de munca, munceam (fara a ma chinui vreun pic) de vreo 3-5 ori mai mult decat urmatorul din top, ca sa zic asa. Si mai bine. Si mai rapid. Si calitate si tot. Am tot aratat chestiile astea in trecut. Pun linkul doar pentru cei mai noi pe-aici, sa fie clar ca nu vorbesc in punga, ca nu-s genul ala de roman care doar are impresia ca el munceste si se rupe si se sparge si restu’ of freaca. Nu. Nu mi se pare mie, nu, nu e impresia mea, nu, nu-i o chestie subiectiva. Si nu doar atat, da’ tehnic, sunt peste toti. Din nou, nu e lipsa de modestie si nu e aroganta, nu e parerea mea. E la modul ala de zic managerii in sedinta cu toata echipa ca “asta e, nu poate toata lumea sa fie ca Liviu”. Asa, de fata cu toata lumea. Deci, din nou, nu e “parerea mea”. Ca sa mai lamurim un aspect, pe vremuri, la interviu, iti dadeau astia de facut 10 taskuri. Si aveai 45 de minute pentru ele. Si ei “stiau” ca nu e suficient timp, dar pe ei nu-i interesa sa le faca vreun om pe toate. Ii interesa sa vada cat poti face, cat de rapid lucrezi, cum lucrezi, ce faci cand te blochezi etc.

Si-am venit eu la interviu. La interviu am trecut prin primele 9 taskuri in 15 minute. Lejer, asa. I-am intrebat cat timp mai am, ca-l pot face si pe al zecelea, da’ la ala trebuie sa ma uit nitel in man pages sau pe google, ca efectiv nu-mi amintesc cum se face si vreau sa stiu daca am timp. Aia erau blocati deja de cand au vazut cum zboara caracterele pe ecran la primele taskuri. Ca s-o lamurim, pentru aia tehnici, al zecelea task era o mizerie de-aia cu quota (cat spatiu pe disk poate folosi un user) pentru nu stiu ce user. Nimic complicat, dar nu-mi aduceam aminte 100% cum se face din simplul motiv ca anul era 2012, iar eu nu mai facusem asa ceva de prin 2000 sau 2001, ca nu mai fusese nevoie. Adica, intre timp, spatiul pe disk devenise cea mai ieftina chestie din calculator. Poate mai stiti ca era o perioada in care cumparai harduri de 40 de MB. Dar intre timp, am ajuns la stadiul poti cumpara harduri de 8 TB cu vreo 200 de lire. Spatiul pe disk a devenit pur si simplu foarte ieftin, asa ca eu nu mai vazusem pe nimeni folosind chestia aia de vreo 11-12 ani. Ca idee, cica pana atunci recordul fusese de 6 taskuri. Eu facusem 9 in 15 minute si ma pregateam pentru al zecelea, da’ mi-au zis ei sa nu-l mai fac, ca nu-i nevoie, ca “s-au lamurit”. Inchidem aici paranteza asta.

Am aplicat atunci – la prima promovare – pentru ca, dupa umila mea parere, ar fi trebuit sa primesc jobul ala din prima. Fara alte teste suplimentare. Cel putin pozitia aia. Dar na, cand mi-au facut oferta, n-am stat de glume gen “dar eu vreau mai mult, dar eu vreau pozitia ailalta”. Nu. Pe mine ma interesa sa plec din Romania si atat – mai departe urma sa vad eu cum ma descurc.

Acolo a intervenit prima dezamagire usoara. Nu am primit-o direct. A trebuit sa aplic, sa trec prin interviuri si sa “candidez” contra altor 4 oameni. Mie mi s-a parut deplasat chestia asta. Era asa, la modul, “pai, aia 4 impreuna nu muncesc cat mine si nu stiu impreuna cate stiu eu”. Dar m-am gandit ca ehm, e doar o chestie de procedura, nimic mai mult, ar arata ciudat sa vina sa-mi spuna ca “uite, ia tu pozitia asta” si sa-i lase pe-aia 4 cu ideea ca nici n-au avut vreo sansa.

A doua dezamagire usoara a intervenit cand am primit jobul. Cica urma sa primesc o marire de salariu. De la 39k la 42k. Nu, ba, baieti. Asta nu era OK, dupa parerea mea. Adica, sigur, apreciez, da’ la o PROMOVARE ma astept sa primesc mai mult de 10% marire (si nici 10% n-ar fi insemnat). Si sa fie clar, nu era vorba de bani, ca nu aveam nevoie de bani. Deja eram foarte OK cu banii pe care-i castigam – asa, pe familie. Dar mi se parea pur si simplu insultator. E ca si cum ati munci voi intr-o echipa de vanzari, fiecare cu 1000 de euro. Si vine sefu’ al’ mare si zice intr-o zi “tu, Gheorghe, de maine esti manager al echipei de vanzari; si o sa ai un salariu de 1090 de euro!”. Parca-parca nu-i chiar OK ceva pe-acolo, la matematica, nu? Asa si la mine.

Asa ca m-am dus la aia si le-am explicat ca parca-parca nu ma simt extraordinar de incantat de marirea aia de salariu la o pozitie superioara. Aia au cam facut ochii mari, ca…dar cum, ca doar tie ti-am mai marit de doua ori salariul inainte. Erm, da, da’ nu vad legatura cu promovarea asta. Hai sa facem altfel. Credeti ca puteti oferi mai mult sau sa nu va deranjez cu asta, ca nu-i cazul in compania asta? Au priceput ei mesajul rapid. Asa ca in vreo 2 zile s-a intors manageru’ la mine cu salariul real. Nu mai era 42k. Era 50k. OK, stiu ca nu-i mare diferenta, dar “asa mai mergea”. Asa c-am fost OK cu asta.

De altfel, daca-i ceva de care nu m-as putea plange in compania asta si-n tara asta, ar fi banii. Mi-au ajuns mereu. E adevarat ca eu nici nu sunt un tip pretentios si n-am pasiuni scumpe, asa ca nu am avut niciodata cheltuieli prea mari. Dar, ma rog, sarim peste.

Si a mai trecut ceva vreme si-am mai primit vreo 3 mariri de salariu, tot asa, frumos.

Dupa care s-a eliberat pozitia urmatoare. Brusc, era iarasi loc de-o avansare. Chestia e ca am aflat de treaba asta accidental. Erau doua posturi libere. Si urmau sa candideze fix doi oameni. Adica, asa, garantate. Eu nici n-as fi aflat de asta pana n-ar fi fost prea tarziu. Dar anuntase un grec ca pleaca de la noi din departament in alt departament, iar managerului i-a scapat intr-o conversatie treaba asta “ce ciudat, fix acum cand il promovam”…and I was like you what, mate? Aaaa…da….cred c-am uitat sa-ti spun, ca s-a eliberat o pozitie. Ah, adica o sansa de promovare? Inteleg cum ai uitat, ca nu e CEVA IMPORTANT, dar acum c-am aflat, cum aplic? Si el, mirat, pai, crezi c-o poti obtine? Eu, deloc mirat, i-am zis simplu “da, bineinteles, ca-s mai bun decat aia doi la un loc”. S-a uitat omul ciudat la mine, dar n-am prins mesajul. Asta e, uneori sunt mai slow, asa. Pozitiile erau deja “date”. Interviurile erau doar o formalitate, decizia fusese luata, aia doi fusesera anuntati deja, dar eu nu stiam.

Am aplicat oricum. Interviul a fost floare la ureche, practic. Joaca de copii. Tehnic, aia care imi luau interviul nu stiau cat mine. Si cred ca nici acum n-au invatat cat stiam eu atunci. Dar sarim peste. Am plecat de-acolo – din camera de interviu – simtindu-ma destul de bine cu mine. I aced this, hehe.

Am inceput sa banuiesc ca parca-parca ceva nu-i in regula cand l-am vazut pe managerul meu certandu-se cu ceilalti doi manageri intr-o camera de conferinte. Pe ecran erau statistici si era numele meu acolo. Nu trebuia sa le vad ca sa-mi dau seama despre ce-i vorba. Le explica cu scuipat si tot tacamul ca-s de vreo 5 ori mai productiv decat aia 2 la un loc. Avea sa-mi spuna si el asta mai tarziu.

Dupa care a venit vestea. Nu au putut pica nicicum de acord. Asa ca s-au dus la seful lor si i-au explicat situatia, fiecare cu argumentele lui. Iar seful lor le-a zis simplu “pai, ii promovati pe-aia doi, ca nu puteti da inapoi acum; si lu’ Laiviu ii dati niste bani in plus si asta e; pica-n sarcina ta (managerul meu) sa-i explici asta cum poti tu mai delicat”. Si asa am primit si eu vestea. M-a luat domnu’ manager intr-o camera sa-mi explice, impreuna cu alt manager (astia tot timpul isi cheama martori la o discutie care li se pare lor c-ar putea degenera). Ca uite…stii…Nu mi-a zis pe fata ca erau date posturile deja. Mi-a zis-o asa, pe ocolite. Cu aluzii. True Brit, gen. Nu era nimic de facut, incidentul era consumat. Si…e OK cu tine? Tu primesti atata-n plus.

Cu o saptamana inainte, avusesem o discutie pe Alex – prietenul pe care l-am adus eu aici. Se dusese omul sa ia pranzul cu niste colegi. Unii care-s asa, mai bisericuta. Toti vorbitori nativi, ca sa zic asa. Englezi, australieni, irlandezi, de-astia. Nici un strain. Iar el se dusese mai neinvitat. Ca o scurta paranteza, Alex e e genul de om care-ncearca sa-si faca peste tot cunostinte, posibil pile, relatii. Cand eram in Romania si veneam de la lucru amandoi intr-o zi, imi zicea – era seara, era rupt – ca acum tre’ sa se duca la cutarescu, sa-i “faca” calculatorul. Si-l intreb cat ii ia. Pai, nimic. Pai, si-atunci de ce te duci? Ca-mi fac relatii. Ca e mecanic auto, ca cine stie ce si cum. Si dus a fost. Si tepuit a fost de mecanicul ala mai incolo, dar nu intru-n subiect prea mult. Asa si cu astia. Eram deja acolo de peste doi ani si, sincer, nu venise vreodata vreunul sa zica “coaie, noi mergem la pranz, hai si tu”. Nici macar o data. Sa fie clar, nu ma plang de treaba asta, mie chiar imi convenea – din simplul motiv ca atunci cand nu am englezi in jur, nu trebuie sa fiu atent la ce spun, sa nu fac vreo remarca “offensive” sau rasista sau whatever. Dar Alex e Alex, asa-i el. Eu ii explicam ca mie mi se pare patetica treaba asta. Te duci neinvitat ca sa ce…? Sa-ti faci “relatii”? Cu unii care nu te-au invitat? Nu stiu cum pare chestia asta pentru altii, da’ eu sunt relativ orgolios din punctul asta de vedere. Daca nu m-ai invitat, nici nu trec sa te salut. Ca n-am de ce. N-am nevoie de nimic de la tine, la ce bun sa-mi bat capul? Si exact asa procedez cu toata lumea. Pe langa asta, eu nici nu-i prea inghiteam pe-astia. Nu pentru ca dom’le, nu m-au invitat pe mine nu stiu unde, ci pentru ca nu invitau pe nimeni care nu era englez, australian, american, irlandez. Doar ei intre ei. Si, desi mie-mi convenea (ei cu ale lor, eu cu ale mele, gen eu mergeam la pranz cu Patrick), era greu sa nu observ treaba asta. Drept urmare, am clatinat de cap la treaba cu Alex si i-am urat pofta buna.

Revenind la partea cu discutia aia cu managerii, i-a pus dracu’ sa ma intrebe how do I feel about this. Si pe mine m-a bufnit un ras cu lacrimi. Le-am si zis de la obraz “pai, ati facut o greseala si veti plati pentru ea”. Unul din ei era nou pe-acolo, a facut ochii cat cepele. Cum adica o sa platim? Pai, simplu. Vezi tu cat muncesc eu? Ei bine – vad si restul. Si restul ce vor vedea acum? Ca promovarea nu a obtinut-o unul care munceste, ci unii care vorbesc despre munca. Credeti voi ca asta o sa-i faca sa munceasca mai mult? Sa vada un rost in a munci mai mult? Ia ganditi-va un pic. Aaaa. Da, aaaa. Nici macar nu se gandisera la asta vreo secunda.

Am iesit la fumat la ceva vreme dupa. Eram cu Alex si cu Patrick, ca de obicei. Si vine Alex si-mi spune ca are o problema cu mysql la un client, ca stie ca eu stiu cum se rezolva, daca pot s-o rezolv eu. Negativ, prietene. Negativ. Pot, dar nu vreau. Pai, de ce nu vrei. Pai, ca nu vrea pula mea. Pai, de ce, ca-ti cer eu ajutorul. Da, stiu ca-mi ceri tu ajutorul, dar nu eu am fost promovat. Fuga la aia proaspat promovati, escaleaza la ei, sa rezolve ei. Pai, nu, ca nu vreau sa le-o dau lor, vreau s-o rezolv eu. Pai atunci rezolv-o. Pai nu stiu cum, explica-mi tu. Pai, not gonna happen. Efectiv am ajuns sa urlu la el – nu de nervi, ci pentru ca nu intelegea. COAIE, AIA AU FOST PROMOVATI. NU EU. AU FOST PROMOVATI DE POMANA. ESCALEAZA LA EI, CA EU NU AM DE CE SA FAC IN CONTINUU MUNCA ALTORA SI SA FIE RASPLATITI ALTII. La modul ala.

Ca sa fiu sincer, nu era o problema cu treaba cu promovarea. Pana la urma, mie mi-a convenit outcome-ul. Adica, obtinusem banii, gg. Eu bani cheltui la pub, nu titlul jobului. Deci cu mine era perfect OK. Cum ar veni, primisem banii (in mod ironic, acum aveam salariul mai mare decat aia doi care tocmai fusesera promovati, lol) dar nu responsabilitatile. Pai…perfect? Si perfect ar fi ramas daca n-ar fi venit fostu’ manager la mine (omul care trebuise sa-mi dea stirea) sa-mi spuna ca, da, s-au uitat si ei si, intradevar, eu muncesc mult mai mult si mult mai bine decat toti ceilalti. Si ca, daca vreau sa fiu promovat, trebuie sa-i fac si pe restul sa munceasca la fel.

Privind inapoi, ala a fost punctul la care s-a dus pe pula treaba asta cu cariera, cred eu. Pana atunci, ma abtinusem eroic sa nu dau prea mult din gura, ca am defectul asta de-a fi sincer cand o deschid. Doar ca, dintr-un motiv sau altul, in momentul ala n-am avut chef sa tac. Asa ca l-am luat la misto si i-am explicat ca nu prea ma intereseaza cum muncesc aia din echipa. Ca asta-i treaba managerilor. Pai, da, da’ eu sunt managerul si-ti cer tie ajutorul. Pai, ghinion, managere, trebuia sa te agiti mai mult sa primesc eu promovarea aia. Am fost unfair. Omul chiar se chinuise sa fiu eu unul din aia doi, desi stia ca-i inutil. Si chiar imi daduse marire de salariu dupa marire de salariu. Dar am fost unfair. De ce? Pentru ca efectiv nu mai aveam nici un chef sa fiu baiatul bun. Cand imi dadusera aia 33k, la angajare, eu ma gandeam ca sper sa obtin 50k la ceva timp dupa. 55k, daca aveam noroc. Doar ca-ntre timp sarisem cu muuuult peste salariul ala. Cu mult. Sacii mei deja erau in caruta, cum ar veni.

Asa ca i-am zis simplu ca, de vreme ce avem acum noi tipi pe senior roles, AIA ar trebui sa se ocupe de echipa, ca-i treaba lor, nu a mea. Iar manageru’ – inca calm, nu stiu cum – mi-a explicat ca el are salariul mai mic decat mine, daca-s curios de chestia asta si ca-mi cere ajutorul, nu ma poate obliga. Doar ca asa cum am zis, sufar de sinceritate. Asa ca i-am zis de la obraz ca, stii ce? Nu prea e asta problema mea. Momentan, eu fac bani pentru companie. Tu esti aici … habar n-am de ce. Ca nu-mi dau seama pentru ce avem manageri, eu ma descurc perfect si fara voi aici. In fact, v-as da afara pe toti trei. Intr-un ultim efort, omul mi-a explicat ca, indiferent ce parere am despre el, asta vrea corporatia de la mine, daca vreau promovarea aia. La care eu i-am explicat ca mie mi se rupe pula de promovarea aia, ca doream doar banii – si pe-aia i-am obtinut. De promovarile lor mi se rupe pula, ca nu ma intereseaza titlul. Eu “mai am nitel” (la vremea aia mai aveam nitel) “si-mi platesc apartamentul din Romania, care pana acum m-a tinut aici, asa, mai cuminte, mai tacut; dar cu ala aproape am terminat”. Ca nu-mi pasa catusi de putin despre ce vrea corporatia sau ce crede corporatia sau ce cred aia din upper management, ca eu ma pis pe ei, lol.

Omul a inteles mesajul si-a renuntat. Dupa care-a plecat din echipa. S-a dus sa fie manager in alta parte. S-a prins ca eu nu mai urma sa-i fac lui pula mare, sa poata arata ce mari realizari are. Asa ca s-a carat fluierand. Ghinion. Si eu tot fluierand am plecat de la intalnirea aia. Inainte de a pleca, totusi, mi-a facut “favoarea” de a le transmite si celorlalti manageri si superiorului lui cam discutia aia. Asa, sa stie si ei cu cine-au de-a face.

Putin inainte de a pleca, a mai avut loc un mic incident. Mie deja mi se rupea pula si de job si de echipa si de companie.

A plecat o grasa din companie. Nu era la noi in departament. Era in alt departament, sub noi, cum ar veni. Femeia era grasa, urata, chioara – genul ala cu ochelari-fund-de-borcan – cu cea mai groasa si agasanta voce din istorie. Ragusita de muie, cum ar veni. Lucra prietenul ei in companie si-a adus-o si pe ea. Ma rog, “lucra” e un fel de-a spune. Se plimba toata ziua de colo-colo fara sa faca nimic. Si, intr-o zi cu soare, dupa ani de zile, l-au dat astia afara. La modul, sorry, not sorry, tu ne consumi resursele de pomana. Tanti tocmai statea sa fie promovata – credea ea. Si plina de frustrari, s-a dus la seful sefului sefului ei! sa-i explice ca derp, ea ar trebui sa fie mult mai sus, ce cauta ea in pozitia asta etc. Femeia era si proasta si frustrata si idioata. Intr-o zi i-am si ras in nas si i-am futut o umilire de-aia de porc. Vine femeia la mine, ca ea tre’ sa-mi dea un tichet. Eu, sictirit, ii explic ca poate vrea sa ma intrebe daca am timp de tichetul ei si nu se descurca prea bine cu engleza…? Ea, cica, are mai multa greutate cererea daca vine de la X? (gagiul ei). Eu, razand, i-am zis ca mi se rupe pula de X, nu stiu cine e si nici nu ma intereseaza, probabil si el e tot un ratat. Da’ fix la modul ala, nu infloresc sau ceva. A spumegat femeia-n telefon, iar eu am inceput sa rad si i-am inchis telefonul. Gen, du-te si canta la alta masa, poate-i pasa cuiva de tine, ca mie nu.

Anyway, a plecat grasa din companie, suparata ca i-a fost dat afara prietenul, ca ea nu-i promovata, ca pula mea.

Si-mi vine mie o idee (cred ca mie, posibil sa fi fost a lui Patrick, chiar nu mai tin minte). Ce-ar fi ca acum, daca tot a plecat, s-o nominalizam pe femeie la angajatul lunii. Si m-am apucat eu sa scriu o chestie de-aia in bataie de joc, da’ asa, nesimtita, nu gluma. Ca vocea ei duioasa (femeia vorbea ca o drujba pe metal) ne calauzeste spre tainele linuxului si privirea ei patrunzatoare (din spatele ochelarilor-fund-de-borcan-de-muraturi) nu scapa nimic din tainele unixurilor si alte chestii de-astea mizerabile. Asa, de distractie. Si i-am dat submit in sistemul intern, nominalizarea mea pentru angajatul lunii lol. Doar ca, ce sa vezi. Patrick s-a dus cu textul ala la inca vreo 5-6 oameni care n-o suportau pe grasa aia figuranta. Si i-a pus si pe ei sa trimita fix acelasi text, fix aceeasi nominalizare de angajatul lunii pentru grasa care nu mai lucra la noi olololol. Glume de santier, stiu. Da’ asta am facut. Eh, ghinion: grasa a castigat! Si cand a castigat, s-au apucat aia din management sa citeasca ce-am scris despre ea. Ca acolo in mod normal il lauzi pe unul cu mama-mama, ce-a facut, cum munceste, cum e un dumnezeu etc etc. Si or fi ei prosti, da’ atat de prosti incat sa nu se prinda ca-i bataie de joc nu erau. Doar ca nu stiau cine-a facut-o. Nu mai tin minte care era problema in sistem, da’ nu vedeau cine-a facut asta si de ce are de atatea ori femeia acelasi text de la toata lumea. Cine stie?

Cert e ca i-au luat pe-astia la rand. Si-a ajuns iarasi treaba asta la seful sefului meu. Iar ala le-a zis sa afle cine-a facut-o, ca poate fi nasol, asa, trebuie sa stie toata lumea ca asta nu-i un comportament acceptabil, ca-i bullying.

Si i-au luat pe-astia la rand. Cate doi manageri chemau unul din semnatari la o discutie intre 6 ochi. Cine-a facut asta? Cine te-a pus sa faci asta?

Cinste lor, n-au turnat. Si-au ajuns la mine. Eu fusesem deja avertizat de Patrick, care fusese luat la o discutie de ei fix inaintea mea. Si nici una, nici doua, desi l-au avertizat aia sa nu-mi spuna nimic, ca-i “investigatie”, normal ca mi-a spus. Si normal ca m-am dus foarte relaxat acolo.

Da. Eu am facut-o. Da, a fost ideea mea (nu mai stiu daca a fost sau nu, da’ aia le-am zis). Asa, la modul ala, now what. Ca tu stiai ca mama ei a murit? Nu si nu-mi pasa, ca n-o fut eu. Fix cu cuvintele astea. Putea vedea si-un orb pe mutrele lor socul si groaza. Deci…TU ai facut asta? Da. Si recunosti asta? Da, bineinteles. Si a fost ideea ta? Da – chiar eu i-am influentat si pe restul (nu eu facusem aia, ci Patrick, da’ n-avea sens sa-l amestec si pe el in asta). Iti dai seama ca poate fi o investigatie pe tema asta? Eu am ridicat din umeri. Asa, si? Ce-o sa se intample? O sa fiu dat afara? Daca-mi vreti demisia, spuneti-mi, ca ma duc sus si gasesc pe cineva care stie sa printeze si v-o dau, cu data-n alb, de cand vreti voi. Din nou, soc si groaza.

Realitatea e ca lor li se spusese sa bage frica-n mine, cum ar veni. Asa, sa ma ameninte ca as putea fi dat afara daca mai fac de-astea. Doar ca mie mi se rupea pula. Aproape imi platisem apartamentul. Nu ma mai interesa aspectul asta. De fapt, eram aproape sigur ca voi fi concediat. De-aia am si luat totul asupra mea. La modul ala, eu oricum probabil sunt concediat, n-are sens sa fie concediati si altii cu mine. Urma scapa turma etc.

Aici a intervenit noul (si actualul meu) manager. Omul era nou in post si a vrut sa-si flexeze muschii. Asa ca m-a intrebat pe-un ton de-ala agresiv “auzi, tu ai scris alea sincer sau iti bateai joc de ea?”. Eu, calm “e o intrebare oficiala sau neoficiala”. Ala, si mai agresiv: “eu voi fi managerul tau, TOT CE DISCUTI CU MINE E OFICIAL”. Ah, da? Pai, atunci, da, asa cred eu, ca e un geniu al linuxului femeia aia care nu poate da un ls fara asistenta. “Iti bati joc de mine?”. Eu, razand “sa-nteleg ca si asta e o intrebare oficiala”. A facut omul SPUME LA GURA in camera aia. Ca daca eu imi dau seama ca el se poate duce la HR cu asta. Doar ca eu eram deja sictirit – pe mine ma plictisesc discutiile lungi si amenintarile ma lasa rece la modul general. Asa ca i-am zis sec “pai, vezi ca ai un telefon aici in camera, esti in stare sa afli singur ce interior au sau vrei sa te ajut eu, ca na, tu esti manager…”. Au cazut amandoi de acord ca nu mai are rost sa continuam conversatia aia. Eu, asteptandu-ma in continuare sa fiu concediat, le-am zis si mai frumos ca pentru mine n-a avut sens nici o secunda. Sa-mi trimita ce template de demisie au ei p-acolo pe mail, ca-l printez eu si-i scutesc de discutiile cu proastele care castiga 25k (HR-ul adica). Ca pula mea, nu-i ca si cand aveam ceva de pierdut.

Dupa asta, m-a luat fostul manager la o discutie intre patru ochi. Daca eu imi dau seama cat de nepoliticos am fost in discutia aia, ca-s inconstient. Si i-am explicat si eu – politicos de data asta – ca la mine nu merge treaba asta cu speriatul; ca pana una-alta, ei n-au luat un pumn in viata lor, in timp ce eu la 17 ani eram fugarit de gloante, asa ca daca incerci sa ma bagi in corzi, asteapta-te-n pula mea sa-ti iei cateva-n figura, ca mi-a expirat abonamentul la biserica. Si omul, tot calm, mi-a zis ca bai, uite, sa-ti explic. Noi trebuia doar sa te speriem pentru a nu mai face vreodata asta. Si eu tot calm i-am raspuns ca well, it failed si ca oferta mea ramane valabila, cu santaju’ sa cante la alta masa, ca nu-mi mai pasa prea mult de job.

Acolo s-a terminat discutia si aia a fost si ultima mea interactiune cu asta. A plecat si plecat a ramas. Cat despre mine, mi-am asteptat in zadar concedierea. Nu a venit.

In schimb, a auzit managerul managerului meu despre conversatie. I-a fost relatata, mai precis. Noul manager s-a dus la el sa-i spuna “ba, nu a mers, dimpotriva, uite ce mi-a zis asta, c-ar trebui dat afara pentru atitudinea asta”. Doar ca manageru’ ala mai mare l-a luat intr-o camera si i-a explicat. Baietel, uite cum sta treaba. Laiviu e ala care munceste cat 5. Si in general isi vede de ale lui. E aici de vreo 2 ani. El a adus aici alti doi care muncesc ca el (pe vremea aia). Tu nu. Cand arde ceva, la el ne ducem. Asa ca daca pleaca si el, daca chiar isi da demisia, da-ti-o si tu, ca oricum esti in perioada de proba si altfel ti-o dam noi. Eu v-am trimis sa-i invatati sa nu mai faca asa ceva, nu sa plece. Daca pleaca romanii (eram noi trei pe vremea aia, eu, Alex si Patrick), tu ai belit pula si poti sa-ti iei adio de la jobul asta.

Surpriza-surpriza. Viata nu-i ca-n filme. Managerul meu abia se mutase in UK. Era ingropat, INGROPAT in datorii. O concediere pentru el ar fi fost catastrofala. Pentru mine insemna cel mult ca tre’ sa-mi caut alt job – si cum suna telefonul cu oferte la cateva zile, nu eram prea ingrijorat de asta. Pe de alta parte, el, inainte de jobul asta, punea conserve pe raft in supermarkets. Nu glumesc. Cred ca ala a fost momentul in care-a inteles ca relatia aia dintre manager si “subordonat” nu-i cum citise el in filme. El ma ameninta cu investigatii, avocati, tampenii, eu doar i-am zis ca nu-i nevoie, ca-i dau eu demisia cand vrea pula lui. Ca apoi sa-i spuna seful lui ca daca eu chiar imi dau demisia, zboara si el. Haios, nu?

A doua zi s-a dus la Patrick, sa-i ceara scuze pentru investigatia aia, ca poate l-a deranjat. Patrick se pisa pe el de ras si mai multe nu, da’ tinea o mecla serioasa, genu’ cu sentimente ranite. Da’ in cele din urma s-a plictisit de teatrul ala si i-a zis ca el e OK, pace, nu pastreaza suparare. Si desteptul ala l-a intrebat daca o sa inteleaga si Liviu treaba asta. Patrick i-a zis sec ca nu prea crede, ca Laiviu are niste probleme la cap si tinde sa ia niste chestii cam personal.

N-o sa ma creada nimeni, dar a venit ala la mine la birou cu lacrimi in ochi. Sa-l iert. Sa pula mea. Nu glumesc si nu exagerez. Imi dau seama ca nu ma crede nici pula, dar e adevarat. Iar eu i-am explicat si lui aceeasi chestie intre patru ochi. Ca nu-mi pasa de ce crede despre mine. Ca mi-e indiferent daca el crede ca eu am gresit. Ca daca are impresia ca eu voi sta mielusel tremurand in fata lui, greseste amarnic. Ca oferta mea ramane deschisa, are demisia mea oricand doreste. Nu, ca el nu vrea asa ceva, departe de el gandul. Habar n-aveam in ce situatie era, ca l-as fi trollat si mai mult pe tema asta. Dar mi se facea fizic rau sa vad un barbat plangand ca o pizda, asa ca i-am zis sa termine cu chestia asta. Ca e OK, nu vom fi prieteni si nici nu trebuie sa fim prieteni. Dar, daca vrea, putem lucra impreuna. Si m-a intrebat ce presupune asta. Presupun ca se astepta sa-i cer ceva. Bani. Regim special. Ceva. Tot ce i-am zis a fost sa ma lase-n pace si sa nu discute cu mine. Ca nu am nevoie de asistenta lui, de ajutorul lui, ca mie n-are ce sa-mi ofere. Sa se concentreze pe restul echipei si pe mine sa ma scuteasca, pentru ca pur si simplu nu-mi pasa daca-s dat afara sau nu. Iar daca vrea sa plec, sa fie barbat si sa-mi ceara asta, ca nu stau eu sa ma agat de vreun job. A acceptat, am batut palma. Si, cinste lui, s-a tinut de cuvant. M-a lasat dracului in pace. Asta era acum vreo 3 ani, parca. De-atunci, lucrurile s-au mai schimbat. Acum ne salutam. Poate mai si glumim. Ii mai fut cate-o carte-n cap cand ma supara. De-astea. Ma rog, ii futeam. Acum nu mai lucrez din birou, nu ne mai vedem.

Apoi a venit la mine sa-mi spuna ca s-a eliberat iarasi o pozitie. Ca ar trebui sa aplic, sa fiu promovat. I-am zis ca ma doare-n pula de promovarea lui, ca nu-mi trebuie, mie sa-mi dea bani. Iar omul m-a bagat in alta camera si mi-a explicat intre patru ochi ca despre asta e vorba, dar ca nu-mi mai pot da bani, ca oricum sunt peste limita superioara a pozitiei cu mult, ca trebuie sa aplic pentru a primi bani in plus, ca-i ca si aranjata, trebuie doar sa ma prezint si sa behai. Si asa a fost. Am primit jobul, marea pozitie a pizdii, pe care-o am si acum.

Aici a intervenit chestia cu casa. Imi platisem deja apartamentul din Romania, iar banii se adunau in cont, bani cu care pur si simplu nu aveam ce face. Dar nu-mi placea sa ma uit la cum se devalorizeaza de la o zi la alta datorita inflatiei. Asa c-am zis, pula mea, hai sa ne uitam dupa o casa. Si ne-am tot uitat. Am cautat in Londra de ne-a venit rau. Preturi mari, oferte de cacat. Am gasit o casa, in cele din urma. Era OK, dar era de lucrat la ea – daramat un perete pentru a face un living mai mare, de-astea. Era la 370,000. A vazut-o doamna, a vazut ca-s si altii la viewing, a zis hai sa oferim mai mult, s-o luam noi. Fie. Am intrebat-o cat vrea sa oferim. Cica 385k. Am cam marait, dar fie, hai. Nu am obtinut-o. A venit un nene care-a oferit cu vreo 50k pestre noi. Banii jos – cash buyer, gen. Am gasit un apartament la 385k. Eram contra apartamentelor, dar asta trebuia sa fie de vreo 90 mp, duplex, planul arata fain. I-am scris aluia ca-l vrem. N-am mai auzit nimic de la el. Abia dupa luni de zile mi-a scris inapoi ca acum ar fi disponibil. Du-te coaie-n pula mea, serios, dupa luni de zile? Iar pe piata apareau numai jeguri. Numai si numai jeguri. Am vazut locuinte de m-am plictisit. Ba fara gradina. Ba fara drive. Ba cu dormitoare mici (gen 2*2). Ba vechituri care stateau sa pice. Ba cu tot felul de belele.

Asa am ajuns la concluzia ca problema nu-s eu. Problema e Londra. Din cauza preturilor, si daca dai de-o casa decenta, o imparte landlordu’ in doua, ca sa ia mai multi bani pe ea. Si n-are sens sa mai caut in Londra. Asa ca mai bine sa caut in afara. Dar era o problema. Nu putea fi prea departe de Londra, ca totusi, trebuia sa ajung la lucru. Am incercat sa gasesc ceva in Reading. Numai tepe si agenti neseriosi. M-am dus la un viewing, trebuia sa fie 400k casa. Arata bine, mi-a placut, as fi luat-o. Doar ca, brusc, pretul nu mai era 400k. Era 470k. Si brusc, nu mai era freehold, ci leasehold. Si brusc, avea si-un service charge de vreo 200 de lire pe luna. Asa ca mi-a sarit mustarul.

Mie nu-mi plac cercurile astea vicioase. Asa ca de obicei caut o alta solutie. Si solutia gasita a fost sa cer sa lucrez de-acasa. Permanent. Nu asa, o zi pe saptamana. Nu asa, trei zile pe saptamana. Nu. Permanent. Cat sa pot sa ma mut oriunde.

La noi nu se practica treaba asta. Doar ca eu am insistat. Asta vreau. Dar…o sa pierzi promovari Laiviu. O sa pierzi mult. Nu-mi pasa, coaie, asta vreau. Auzi, cica o sa pierd promovari. Pai, mi se rupe mie pula de ele, e 500k o casa decenta-n Londra, e 150-250k mai departe. Ce promovare sa primesc sa merite o datorie cu 250k mai mare (plus dobanda), da-te-n pula mea, c-am facut si eu clasele I-IV si le-am terminat fara a da spaga. Si i-am explicat sec managerului ca deeeerp, pana nu obtin ce vreau, sa-si ia gandul de la vreo chestie remarcabila de la mine. Ca voi munci fix cat restul. Poate chiar mai putin. E treaba lui cum vrea sa procedeze.

In cele din urma, cineva trebuia sa cedeze. A cedat el.

Asa am ajuns sa lucrez de-acasa. Asa am ajuns sa ma mut din Londra.

Au fost niste promovari recent. Fara interviuri. Le-au fost date pozitiile altora asa, by default. Daca eu a trebuit sa dau din coate nitel pentru a primi nivelul asta, aia le-au primit asa, ca “hai sa le dam”. Mie nu mi-au mai dat. Si mi-a explicat managerul ca na, daca vreau sa lucrez de-acasa, asta e, pierd pe partea aia, ca nu mai mai vede lumea acolo, nu o sa mai am la fel de multa influenta. Ok, bitch. Cum zici tu.

Ce-i trist e ca omul nu pricepuse nici acum care era raportul de forte dintre noi.

Recent, aveam o discutie cu el si-mi zice ca acum sunt eu la mana lor. Ca acum lucrez de-acasa. Ca acum am nevoie de ei, ca altfel ce fac, cum mai lucrez eu de-acasa. Si mi s-a facut mila de el, de cat de prost e. Si i-am explicat.

Auzi, coaie, stii tu cum sunt eu aici de 5 ani? Da. Stii ce se intampla dupa 5 ani, ce-i important la cifra asta? Nu. Pai, simplu. Pot aplica pentru rezidenta. Dupa 5 ani – care tocmai au trecut – nu mai am nevoie de-un job stabil. Pana acum am avut. De-acum nu mai am. Abia am trimis aplicatia. Pot oricand sa ma duc pe contract undeva. Si stii cat e mortgage-ul meu? 800 de lire pe luna. 800! Mai putin de 2 zile de munca pe contract, pricepi? Nu eu sunt la mana voastra. Voi sunteti la pula mea. Acum un an, ai fi avut dreptate. Dar acum am EU dreptate. Iarasi.

Si iarasi s-a pleostit. Si iarasi mi-a zis ca el glumea. Sigur ca glumeai, simpaticule. Si eu glumeam – da’ mai serios, asa. Si i-am zis prostului de la obraz. Ma muie, tu chiar nu pricepi? Eu sunt omul cu creierul, omul cu munca. Asta-i jobul meu. Pentru munca mea va dau clientii bani. Munca ta e irelevanta. Munca ta e sa le vorbesti altora despre munca mea – si nu poti minti, ca verifica si belesti pula. Tu esti in datorii pana la coaie. Eu nu. Mie nu-mi pasa. Am avut un scop aici si l-am atins. Au trecut aia 5 ani, pricepi? Asta-i raportul de forte dintre noi doi. Tu poti sa ma dai afara. Dar daca faci asta, o sa fii si tu dat afara. Si dupa asta, eu o sa am un job a doua zi. Tu?

Ultima distractie cu managerul, daca se poate numi asa, a fost de-a dreptul ridicola. Imi zisese dom’ manager ca iubita lui (acum sotia lui) e din Germania. Dar n-o vazusem si ma gandeam ca n-o s-o vad vreodata, asa ca nu prea ma interesa. Am memorie foarte buna, insa, asa c-am retinut treaba asta, ca-i nemtoaica. E cam urata doamna. Are niste gambe de rugbista, daca stiti la ce ma refer. Arata oribil oricum. Pe o femeie scunda – ca ea – arata si mai rau. Dar eu sunt un tip politicos. Eram intr-o zi la fumat si-mi vedeam de ale mele. Urc inapoi in birou si vad o pizda in fata biroului meu. Cine pula mea e si stramba asta. Era sotia domnului manager. Nemtoaica. Apare si ala si-i explica lu’ tanti in engleza ca eu sunt – l-am intrerupt si i-am explicat eu in germana. Ca buna, eu sunt Laiviu, ca uite, lucrez aici cu sotul tau. Ca tu esti din Germania, nu? Ce interesant, e o tara reusita, cum ai ajuns in gaura asta de iad? La ce universitate ai fost? A, da, am si eu o amica acolo. Ma rog, nimicuri. Si-l vedeam pe manager cum se face tot mai rosu la mecla si cum toata lumea rade in jurul meu, inclusiv nevasta-sa. Ma gandeam ca rad de accentul meu sau ceva, desi mie mi se parea ca-i OK. N-am intrebat nimic. I-am urat lu’ tanti distractie placuta, m-am scuzat ca tre’ sa ma intorc la lucru si m-am pus la calculator – oricum n-aveam chef de germana. Niciodata n-am avut.

Aveam sa aflu de ce era dom’ manager rosu si de ce radeau toti in jurul meu un pic mai incolo. Fix inainte sa urc eu, nevasta-sa ii explica (in engleza) ca e foarte urat ca el nu vorbeste germana, c-ar trebui. Si ala, exasperat, i-a explicat ca NIMENI nu vorbeste germana. Si i-a luat pe-aia la rand. Ba, X, tu vorbesti germana? No. Ba, R, tu vorbesti germana? No. Si tot asa. Si nimeni nu vorbea germana. S-a imbufnat nevasta-sa si a tacut. Si pe urma am aparut eu, turuindu-i verzi si uscate in germana. Normal ca s-a uitat critic si-a inceput sa rada, normal ca s-a inrosit barba-su, normal ca radeau toti in jur in timp ce eu ma intrebam daca rad de accentul meu. Nu radeau de accentul meu, lol. Haios.

Stiu ca, la punctul asta, am depasit de mult orice limita a acceptabilului. Stiu ca, din punctul asta de vedere, la compania asta, mi-am futut cariera. Am mai primit intre timp o marire de salariu. Cam simbolica, un 7% acolo. Da’ oricum sunt platit suficient. Cum am zis, eu unul mi-am vazut sacii-n caruta. Stiu ca n-o sa mai primesc la astia vreo promovare. Ca n-o sa mai vina sa-mi dea zeci de mii bonus, cum mi-au dat acum niste ani. Stiu toate astea. Dar nu-mi pasa, sacii mei sunt in caruta, cum ziceam.

Si stiti ceva? Nu aveam sa fiu niciodata mai mult de optiunea a doua. Desi sunt cel mai bun tehnic. Desi sunt cel mai rapid. Desi muncesc mai mult ca restul si-n zilele in care dorm patru ore in timpul programului. Nu pentru ca-s eu harnic, ci pentru ca-s ei lenesi si incompetenti. Desi toate astea. Dar orice-as fi facut, n-ar fi schimbat niciodata faptul ca nu-s de-al lor. Ca nu-s unul dintre catelusii aia creti care dau frumos din coada si intotdeauna sunt politicosi cu toata lumea si simpatici si pula mea. Niciodata n-as fi fost mai mult de supermanu’ ala care nu trebuie deranjat, ca munceste si ne tine pe toti angajati. Niciodata nu as fi fost prima alegere cand ar fi venit vorba de-o promovare, desi pe cinstea mea ca meritam asta cu varf si indesat.

Alex pana acum ar mai fi primit vreo doua promovari, cred. El e genul ala care-si face relatii si spune chestii frumoase si pula mea. Eu nu. Eu niciodata n-am fost genul ala care sa se duca neinvitat la masa cu unii, sa-si faca relatii. Sau genul care sa mearga la un mecanic smenar sa-i reinstaleze windowsu’, ca cine stie cand o sa am nevoie de ajutor la masina. Mie mi se rupe pula ca ma invita sau nu cineva nu stiu pe unde. Sunt genul ala de salbatic care nu are NEVOIE de socializare and shit. Dimpotriva. Decat sa discut nimicuri cu vreun coleg, prefer sa citesc o carte sau sa ma uit la un film sau sa-mi dau pula pe razatoare. Gandesc la capitolul asta exact cum gandesc la femei: daca nu vrea, e pierderea ei; mie mi se rupe, next.

Nah. Nu-s genul ala de simpatic. Eu mereu am fost genul celalalt. Genul de muist.

In cateva zile plec in concediu. Nici nu mai stiu unde. A gasit doamna alta chestie de 5* pe undeva la soare, la ocean, la plm. Ca-n fiecare an.

Din cand in cand, pleaca si managerul meu in concediu. Merge la soacra-sa, undeva intr-un land din Germania. Ultima data o ajuta sa mute pianul. Pianul! Cariera lui nu-i fututa. Dimpotriva. A mea (la compania asta) da, mi-e clara chestia asta. Sunt cel mai antipatizat om de-acolo acum, cred, desi uneori se chinuie Patrick sa ma depaseasca. Nu vad cum, ca n-are cum sa faca atatea gafe ca mine. Dar hei, revenind, cariera mea e fututa. Mai degraba l-ar promova astia pe Belzebut decat pe mine acum. But then again, who gives a shit? Probabil ca intr-o buna zi, o sa mi-o iau peste ochi de la astia. Gen o sa-mi serveasca P-nu-stiu-catul (ala de concediere) intr-o buna zi. Dar pana atunci, sacii mei sunt in caruta. Diii, Batore…

Cand eram mic, m-a batut unul pe-afara. Nu mai stiu cati ani aveam. Eram copil – si fraier. Ala care mi-a futut cateva era nitel mai mare si mai solid ca mine. La varsta aia, conta si o diferenta de un an. Si m-am dus behaind ca, tataaaaa, m-a batut ala. Si tata a dat din cap si m-a luat de mana, cica sa mergem. Am crezut ca mergem afara sa-l bata pe-ala. Na, eram copil prost. Nu. Nici gand. M-a dus la “sport”. Si eu, bazaind ca un copil idiot, l-am intrebat de ce, ca eu nu am chef de asta, eu am chef sa-l bata pe-ala.

Tata e the original tip de cartier. Ala care-i injura pe cocalari de-i facea sa roseasca. Si cand nu stia sa vorbeasca, dadea cu pumnul. Si nu mai crestea iarba acolo. Nu prea e omul potrivit pentru a da lectii cuiva. Si nici pentru a invata pe cineva prea multe. Inclusiv pe mine. De altfel, nici nu mai vorbim prea mult. Si poate nu-i prea corect sau prea bine asa. Dar aici suntem si e ditamai prapastia intre noi. Partial din vina mea. Partial din vina lui.

Acum nu mai conteaza. Nu cred c-o sa mai traversam vreunul haul ala. Dar, daca asta n-ar fi un post irelevant pe-un blog anonim, daca asta ar fi, stiu si eu, vreun hit muzical, i l-as dedica lui. Omului care nu m-a invatat prea multe chestii. Omului care, atunci cand am intrebat bazaind de ce nu mergem sa-l bata pe-ala, mi-a zis “pentru ca eu n-o sa fiu mereu aici; de-aia te dau la sportul asta acum; nu conteaza daca n-o sa ajungi campion; o sa te doara toate si-o sa-ti mai dea aia mai mari una peste bot, dar o sa mai cresti si-o sa devii mai puternic si mai rapid asa; si n-o sa mai ai nevoie de mine; si, copile, nu o sa poti tot timpul sa plangi dupa tac-tu; si atunci cand o sa te faci mare si-o sa fii tare pe pula ta, nimeni n-o sa aiba ce sa-ti faca”.

N-am inteles atunci. Nu era mai simplu sa mergem si sa-i dea si el un pumn aluia? Dar de vreo 10 ani, inteleg din ce in ce mai bine.

Thanks, Dad. Daca mai trec prin Romania, o sa cumpar eu urmatoarea bere si din nou o sa-mi dau pumni in picior ascultand ce-a mai zis nea Vasile.