Patterns

Ma dadeam pe-un forum intr-o perioada (nu asta de-acum, altul).

Fie vorba intre noi, mai mult eram acolo la trollaj. De altceva pur si simplu nu era bun. Nu mai tin minte de cine-mi bateam joc in seara aia, da’ ma trezesc de nicaieri cu un mesaj. Era o tipa. Ca…imi place ce scrii, ca herpaderp, poate bem o cafea intr-o zi.

Say no more.

Ajunge la cafea – la ceva terasa din cartier. Si incepe sa-mi povesteasca despre ma-sa. Si despre problemele ei de sanatate. Si despre nu stiu ce operatie a facut ma-sa. That kind of shit. Am zis ca poate-i doar timorata si nu stie despre ce sa discute. Am intrebat-o despre ea, a inceput sa se balbaie. Tipic. Dupa care a inceput sa ma intrebe de mine. Pe unde locuiesc. P-aici. Singur? Singur. E apartamentul tau? E. Pot sa-l vad si eu? Da. Hai. Am platit, am plecat.

Daca sunteti barbati, stiti cum e chestia asta: de la punctul la care invarti cheia-n usa, e clar ca marchezi.

N-am marcat in seara aia. Nu ca as fi ratat eu ceva. Nu era cazul. Dar, cand am ajuns acasa, a inceput sa se uite in jur minunandu-se. Wow, aragaz. Wow, masina de spalat. Wow, pot sa ma uit in masina de spalat? Pula mea, iti plac rufele murdare? Knock yourself out. Si a deschis chestia aia sa se uite in masina de spalat. Serios. Si la punctul ala, m-am hotarat ca nu marchez. Ca nici macar nu incerc. Efectiv mi-ar fi luat cel mult 30 de secunde s-o fac sa sara din scutece. Dar…la ce bun?

Tipa astepta. Astepta sa..incep. Sa…propun. Sa ceva. Dar n-am schitat nici un gest, n-am batut saua, nici macar n-am propus direct. Nimic. Zero barat. In cele din urma, m-a intrebat daca pot s-o duc acasa. I-am zis unde-i statia de tramvai.

Nu-i pentru ca as fi fost un marlan. Sau un porc. Sau pentru ca mi-ar fi fost prea greu sa duc chestiile in directia potrivita. Chiar nu. Da’ pur si simplu mi-am dat seama ca nu mai am chef. E chestia aia cu patterns: vezi un tip de comportament la o persoana; apoi descoperi ca persoana aia e intr-un anume fel; il vezi la alte 10 persoane; vezi ca si alea 10 persoane sunt tot in felul ala – un fel care-ti displace. Pai, cand dai de a 11-a persoana cu comportamentul ala, nu trebuie sa mai pierzi timpul pentru a descoperi ca-i si ea in acelasi fel. Asa si cu tipa aia. Sigur, puteam s-o bag in pat – ce cacat, astepta doar invitatia. Da’ deja vedeam la ce sa ma astept inainte de-a o dezbraca. Si nu aveam chef de asa ceva. Nu aveam chef de tot ce avea sa urmeze dupa sex. Si nu mi-a pasat ca n-o sa mai aud de ea in veci – ca doar nu te mai astepti la vreun telefon sau ceva dupa ce dai genul ala de flit.

Niste ani mai incolo, gagica lui Alex de-atunci mi-a prezentat o alta tipa. Nu mai stiu cum se numea si aia. Am iesit toti 4 la o cafea sau ceva, am uitat pe unde si cum. Cum-necum, s-a invitat tipa la mine. Cred ca tot ceva de genul ala – sa vada unde locuiesc. OK. Hai.

Vreo 3 minute mai incolo imi zice tipa ca “ar trebui sa plec acasa, nu sa stau in casa unui barbat abia cunoscut la ora asta, dar e cam frig afara si eu am venit imbracata atat de subtire…”. Pricepeti. Ea n-a priceput – nu cand i-am zis ca poate pleca, uite, ia hanoracul asta, drum bun. Cum-necum, a plecat.

Vreo doua zile mai incolo m-a sunat. Ca e singura acasa acum si ca daca vreau, pot veni sa iau de la ea hanoracul. Pricepeti. Ea din nou n-a priceput cand am rugat-o sa i-l dea gagicii lui Alex, ca-l iau eu de la tipa aia cand mai ies cu Alex pe undeva.

Nu era greu sa-i fi zis in seara aia “pai, ramai aici peste noapte”. Nu era greu sa ma fi dus eu la ea si sa fi ramas peste zi. Era foarte usor. Dar n-avea sens. Vedeam deja patternul.

Intr-un fel e foarte placuta chestia asta cu pattern recognition. Te scuteste de muuuulte dureri de cap. Te salveaza de o caruta de nervi si iti economiseste mult timp. Dupa 10 minute de conversatie stii cu cine ai de-a face si stii daca merita mutata conversatia aia intr-un loc mai apropiat de-un pat.

In alt fel, insa, e foarte neplacuta. Nu mai ai surprize. Nu mai stai intrebandu-te ce-o sa fie. Cum o sa iasa.

In situatia asta sunt eu acum cu jobul.

Nu m-a mai surprins nimic de cativa ani. Nu ma mai surprinde cand aflu ceva nou legat de companie, de joburi, de venituri, de bonusuri. Absolut deloc. E mereu fix lucrul la care ma asteptam.

Tragedia, in cazul asta, este ca nu ma astept la nimic bun. E ceva runda de promovari la noi. Stiu ca nu se pune problema. Stiu si nici macar nu ma mai deranjeaza. Ma lasa rece. Ar trebui sa-mi pese. Ar trebui sa ma simt discriminat. Ar trebui sa diverse. Dar…mi-e complet indiferent. Nu-mi pasa catusi de putin. Si nu doar de asta. Nu-mi pasa de nimic.

Compania asta se duce pe pula – incet, dar sigur. Trebuie sa fii orb sa nu vezi. Si-ar trebui sa-mi pese. Pana la urma, e si jobul meu (desi, daca imi primesc inapoi telefonul saptamana asta, incep oricum sa aplic la joburi in alte parti, deci nu-i un dezastru). Dar nu-mi mai pasa catusi de putin.

Nu-s un om esential. Nimeni nu e. A existat compania asta fara mine. Va exista (poate?) si dupa ce plec eu. Nu contez atat de mult incat sa fie vreun dezastru. Dar sunt un tip bun si mi-am castigat cu varf si indesat salariul pana acum. Destui clienti care se pregateau sa plece injurand au ramas doar pentru ca le-am rezolvat eu o problema pe care altii n-au putut s-o rezolve. Dar, de la o vreme, nu-mi mai pasa. Absolut deloc.

Manageru’ meu a venit vineri sa-mi spuna ca da, da, se uita la promovari, la pula mea. Asa, batea si el saua. In acelasi timp – gen la 3 secunde dupa – mi-a scris ca are un client maricel o problema si nu o pot rezolva. Daca m-as putea ocupa eu…

As putea sa ma ocup eu. As putea s-o rezolv. Dar nu-mi pasa daca pleaca. In fact, sper sa plece. Nu-mi place sa vorbesc cu tipul ala la telefon. Vorbeste engleza ca un paki imputit, ma chinui sa inteleg ce zice. Si nu vad de ce mi-ar pasa mie daca pleaca. Asa, pleaca. Asa, mai pierdeti 50-100k/luna. Si de ce mi-ar pasa mie? Ca doar nu mi-i da mie. Nu-s idiot sa nu pricep legatura dintre “clientul da bani companiei” si “compania imi plateste mie salariul”, dar eh, so fucking what? Da, asa, pleaca. Da, poate incepeti iar cu rundele de concedieri. Si? Nu as fi eu primul pe lista oricum – asta presupunand ca as mai fi aici macar.

Managerul imi scria tampenii acolo despre promovari si clientul si herpaderp, iar eu ma uitam la monitor si vedeam doar o tipa care se holbeaza in masina mea de spalat. Am inchis slackul fara sa-i mai raspund macar. Nu fut, mersi. Probabil azi (luni) o sa ma ia la pula pentru asta. Iar eu nici macar n-o sa-i raspund. La ce bun? Sa-i zic ca-i un dobitoc irelevant? Sa-i zic ca e al patrulea manager pentru mine si ca nu cred ca imbatraneste aici nici el? Sa-i zic ca nu-mi pasa de promovarea aia pe care mi-o flutura pe sub nas, ca de fapt nu o vreau? Sa-i zic ca eu nu am cum sa pierd 100k/luna pentru ca nu castig atat? Ca sa…ce? Sa incep si cu asta o noua serie de conflicte? La ce bun? Din secunda in care ar incepe sa-mi explic de corporatie si restu’, as incepe deja sa-l vad pe fostul manager. Sau pe ala de dinainte. Patterns.

Nu erau greu sa le fut pe tipele alea. Chiar daca n-aveam chef – cat de dificil putea fi? Ceva timp in pat, ceva timp prin dus si gata.
Nu e greu sa rezolv problemele clientului ala. Chiar daca n-am chef – cat de dificil ar putea fi? Cateva setari de magento, cateva de php-fpm, cateva de mysql si gata.

Dar nu am avut chef si nu am chef. Vad patternul si nu am chef. Ar fi fost si ar fi doar energie irosita. Si nu-i vorba ca “in timpul ala gasesc cura pentru cancer” sau ceva. Nu. Oricum irosesc energia aia. Oricum o irosesc tot intr-un mod idiot. Dar macar il aleg eu.

Nu mai am chef de “victorii” de-astea. Da, sigur, puteam sa le fut pe cele doua antipatice. Sa fie ele numerele 1102 si 1145. Da’ la ce bun? Ca sa..ce? Sa incurajez mai departe iluzia ca barbatii sunt aia pe care-i duci de nas de nici nu-si dau seama cum ajung sa faca fix ce vrei tu, dar nu ai chef sa spui? Da, sigur, as putea sa rezolv problema dobitocului de client. Dar la ce bun? Ca sa..ce? Sa incurajez mai departe iluzia ca jaful asta de companie in agonie are de fapt oameni tehnici buni, oameni carora le pasa de clienti, oameni care nu vad discrepanta dintre “clientul ala da 6 cifre pe luna, dar eu iau 4 cifre pe luna”?

Nu. Compania n-are oameni buni. N-are oameni carora sa le pese de clienti. Are cativa oameni buni, are o adunatura de lipitori, o adunatura de contopisti si o politica de “toata lumea ia acelasi bonus si trece prin aceleasi procese”. Iar eu n-am chef de trecut prin procese – nu cand vii la mine atunci cand arde. La schimb, o sa pierd o promovare. Sau cel putin asta inteleg eu din modul ala de a discuta/manipula (pe dracu’) al managerului. Ma doare-n pula. Ei se gandesc la promovari, la morcovul ala pe care-l fluturi prin fata angajatului. Eu ma gandesc la faptul ca poate saptamana asta imi vine inapoi telefonul de la reparat si aplic la toate joburile pe care le vad. De peste tot. Ma gandesc ca poate in sfarsit voi fi eu cel mai prost din camera aia cu oameni tehnici. Poate voi invata eu ceva. Poate. Poate nu. Habar n-am. Poate nici macar n-o sa-mi gasesc alt job convenabil. Poate o sa fiu blocat in compania asta dracu’ mai stie cata vreme. Nu stiu.

Ce stiu e ca-s satul de jocurile astea de autisti. Am mai vazut piesa asta. Poate nu p-asta, da’ am vazut altele ca ea. Stiu ce act se joaca si ce act urmeaza. E inutil sa particip.